luni, 30 mai 2011

La a doua privire

La Strada


Ceva ne lipseşte. Ceva ce am pierdut, un anumit organ, o umoare care să genereze mai mult echilibru fiinţelor noastre, care sã ne readucă (dacă într-adevăr am avut vreodată) acea naturaleţe originară, sinceră, caldă, neschimonosită de interese mărunte, rău mirositoare. Acel ceva, de cele mai multe ori inefabil, care să ne refacă legătura cu natura noastră profundă. Chestia aceasta se vede cel mai bine pe stradă, acolo unde avem o democraţie care, în variantă românească, este, cu certitudine, de rău augur. O fantoşă de libertate, de prost-gust, bântuie pe străzile din România, punându-te în serioasă dificultate, dacă eşti un om obişnuit, educat. Nu mă refer la aşa-zişii „subţiri“ de faţadă, cărora, chipurile, le miroase totul şi nu pot să se scoboare la nivelul „prostimii“. Vorbesc de omul comun, moderat, nu neapărat intelectual fin, ci de omul normal, cu bun-simţ, care coboară în stradă pentru o treabă sau pur şi simplu ca să se plimbe. El trebuie să facă imediat faţă, în acest caz, unei agresiuni cu uimitor de multiple faţete: gregaritate, violenţă, mizerie, subcultură, limbaj scârbos, înjurături, fluierături, urlete de tot felul, ba chiar câte un brânci prin tramvaie sau prin magazine. Adolescenţii, de unde să înveţe alt model? Îi blamăm, de multe ori, că vorbesc şi se poartă urât. Dar cine le este exemplu? Cum să înveţe altceva, când simpla ieşire pe stradă le furnizează rapid sursele de inspiraţie. Strada a devenit urâtă, respingătoare. Trecem peste faptul că e, în general, murdară (ceea ce vine tot din lipsa de educaţie, pentru că nici o primărie din lume nu se poate lupta la infinit cu cei şapte ani de-acasă), dar o urâţesc oamenii, ceea ce e mai grav. Degeaba strada a căpătat o spoială de civilizaţie, prin construcţii noi (stridente, de obicei, printre cele lăsate în paragină), firme, reclame, automobile de lux, prin oamenii îmbrăcaţi mai bine decât altădată, dacă sub toate acestea se ascund în continuare serioase carenţe educaţionale. Ne-am pierdut modestia şi bunul-simţ pe care poate le aveam altădată, ne-am pierdut măsura, busola şi uneori chiar raţiunea... Repet, strada a devenit urâtă. Iar noi şi numai noi suntem singurii vinovaţi.

vineri, 27 mai 2011

La a doua privire

Joaca de-a macropolitica


Noțiuni grave, profunde, elemente dintr-un registru serios, de care poate depinde chiar viitorul unei națiuni, devin în arsenalul omului politic comun o muniție oarecare, cartușe banale, pe care el le poate folosi oricând, cu orice ocazie, de câte ori are posibilitatea să se adreseze public sau în particular cuiva. Omul politic comun dispune de o rară capacitate de a bagateliza orice noțiune profundă, de a și-o asumă, de parcă el ar fi descoperit-o și ar avea drepturi depline asupra ei. Dar că și-o asumă n-ar fi atât de grav, însă că se joacă cu ea, este! Adevărul e că ne uzăm în politică, la fel ca în orice meserie, luăm acest domeniu ca pe unul asigurator exclusiv de avantaje, indiferent că sunt materiale sau că țin de mania exercitării puterii asupra celorlalți.
Magia aceea specifică domeniului special de care vorbim dispare cât ai bate din palme, eliminată de „păcătoasa“ greutate a interesului mărunt. Ne ridicăm dimineața din așternut, ca politicieni, cu gândul la ce afaceri sau ce alianțe să mai facem, ce sfori să mai tragem, pe cine să mai convingem să ne susțină pe noi, personal, sau cauza, de cele mai multe ori, tot personală. Nu mai avem acel fior al omului de stat, providențial, care știe că gesturile sale implică responsabilități serioase. E o viziune utopică, nu? Este utopică, din nenorocire, pentru că ne lipsește harul autentic ca politicieni.
Facem politică la fel cum ne-am ocupa de orice profesie, inerțial, cu interesul îngust al celui care vrea să dea un „tun“ și apoi să-și vadă de treabă. În aceastã postură, ulterior, ne apucãm să rostim cuvinte mari, să jonglăm dezinvolt cu elemente, idei macropolitice, de care depinde, așa cum spuneam, viitorul unei națiuni. Să vindem ieftin noțiuni cu care nu se poate juca nimeni. Să învârtim, bunăoară, legi fundamentale așa cum vrem noi, să le modificăm după nevoile noastre punctuale, să ne jucãm cu soarta unui popor. Să oferim idei și soluții de carton, muiate de prima ploaie, să ne folosim fără scrupule de întregi segmente sociale pentru a ne asigura propulsarea pe locuri eligibile în vârfurile puterii, etern, dacă se poate. În fine, să facem pe oamenii modești, din popor, când noi ne-am ciocoit peste măsură.

joi, 26 mai 2011

Remember Eurosat TV

Eurosat TV Caransebeș a constituit, ani buni, un reper al mass-media din municipiul de pe Timiș și Sebeș dar și din Valea Bistrei. O experiență unică și o școală de jurnalism pentru cei mai tineri.











La a doua privire

Pariul cu Reşiţa

Sună pompos? Da și nu, pentru că această Reșiță, de care tot spunem că ne-am plictisit, dar pe care o iubim necondiționat, a coborât suficient de mult pentru a fi cazul să renască. Să renască din ce? Din tradiție? Din amintiri? Din nostalgice reverii? Câte puțin, probabil, din toate astea dar, extrem de important, să renască dintr-o viziune coerentă, profesionistă, atașată unor valori recunoscute ale urbei de la poalele Semenicului. Nu în ultimul rând, avem nevoie de o renaștere spirituală și morală, deși poate că nu de spirit a dus Reșița lipsă în acești ani, ci de soluții economice, de o viziune deschisă asupra propriei evoluții. În țară, cu toată criza și cu toate calamitățile provocate de guvernanți nătângi dar rău intenționați, lucrurile se mișcă. Ne-am obișnuit să judecăm realitățile românești prin filtrul obturat de mentalități întârziate și de ineficiență al municipiului de pe Bârzava. România nu e nicidecum o Reșiță mai mare, ci o țară în care mulți dintre cetățenii săi au luat-o înainte. Există sărăcie, corupție, inechitate, dar, oamenii se mișcă, investesc, creează locuri de muncă, dincolo de piedicile fiscale de tot felul. Noi ne consumãm în sterile atacuri politice, la „ei“, în „cealaltă“ Românie, se avansează. Chiar și orașele județului se dezvoltă inegal. Unii lideri politici acceptă, chiar dacă ipocrit, că Reșița trebuie mai întâi integratã în România și abia apoi în Europa.
Reșița stagneazã, deși nu vrem ca afirmațiile noastre să fie categorice, pentru că, pe alocuri, și aici s-a mai mișcat câte ceva. Cu municipiul, însă, trebuie făcut un pariu. Mai ales, acum, spre sfârșitul unui nou mandat pe care actualul primar l-a derulat în general sub semnul lamentărilor. Cine să-l facă, însă? Un rudiment de campanie electorală a început, deja, cu doi ”actori” care-și trimit săgeți înmuiate în currara prin mijloacele mass-media reșițeană, care le preia, vrând-nevrând mesajele. Mihai Stepanescu, primarul în exercițiu, se folosește de mijloacele administrației sale, somându-l electoral (așa cum a făcut-o și cu lucrările ISPA, care i-au ”deranjat” imaginea) pe Gheorghe Filipescu, cel care și-a anunțat primul intenția de a candida la primărie, să-și termine lucrările de prin oraș, dar ritmicitatea finanțării pentru aceste lucrări se spune că nu există. Candidatura lui Filipescu pare, în acest context, mai degrabă izvorâtă din orgoliu decât dintr-un calcul profund al posibilităților de relansare a municipiului. Iar cea posibilă a lui Stepanescu, e deocamdată cețoasă, pentru că USL nu adecis oficial pe cine va susține. În această ecuație, a mai apărut un ”actor”. Fostul primar, Liviu Spătaru, cu aparatul său de campanie, pe post de consilier neoficial al lui Gheorghe Filipescu. Ce-l va sfătui profesorul universitar pe omul de afaceri să facă pentru a cuceri iremediabil inimile reșițenilor, rămâne de văzut.
Acestea sunt datele problemei, deocamdată. Sigur că probabil nu vom avea de-a face doar cu ”Stepanescu+reșițenii=love” sau cu Filipescu+reșițenii=love”, pentru că această situație chiar ar fi dramatic de limitată. Așa că așteptăm cu interes variante.
Administrația nu e un panaceu, nu putem aștepta totul de la aleșii noștri. Mai e nevoie și de propriul nostru interes spre a trăi într-un oraș civilizat și prosper. Se spune că orice schimbare, cât de importantă ar fi ea, începe cu tine însuți. Câți dintre noi avem curajul să ne schimbăm propria viziune despre traiul într-un oraș aflat în mileniului III, care, din nefericire, nu e la nivelul acestui mileniu?

luni, 23 mai 2011

Bata Marianov - vis de lemn şi metal










Dacă ai nesperata şansă să faci cunoştinţă cu sculptorul Bata Marianov, cu siguranţă această „întâlnire de gradul III” te va transforma. Profund. Se petrece, undeva, în tine, acolo în subtilitatea elementelor spirituale din care eşti compus. Nu trebuie neapărat să iubeşti sau să admiri sculptura ori arta, în general, pentru că personalitatea strivitoare a sculptorului german de origine română te va copleşi de o manieră la care nici nu te aşteptai. Pentru că Bata Marianov respiră cultură prin toţi porii săi. Este unul din acei oameni speciali care reuşesc, prin simpla prezenţă, să modifice ceva în aerul din jur, să te contamineze iremediabil cu dragostea sau măcar admiraţia pentru artă. Sau, pur şi simplu, pentru spirit. Unul dintre cei mai apreciaţi sculp­tori europeni la ora actuală, Bata Marianov, s-a născut la Ti­mişoara, în 1943. În 1970, ab­solvă Secţia de Sculptură a Ins­ti­tutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. În 1982, soţia sa, tot timişoreancă, de asemenea artistă plastică, pleacă în Germania, la studii, şi nu se mai întoarce. Fa­milia s-a întregit, însă peste doi ani, în 1984, când Bata Marianov a emigrat legal, împreună cu cei doi fii ai săi, Branco şi Vladimir. N-a fost deloc uşor, într-o metropolă – Frankfurt - , într-o ţară – Ger­mania – care nu ducea deloc lipsă de artişti. Cu toate că în acei ani nu exista exodul de români de acum, era foarte greu să te afirmi într-un asemenea context. Bata însă fugise, efectiv, îngrozit de proletcultismul acelor ani din cultură, mai ales din artă. Discursul său cultural, cum îl numeşte, n-a prins atunci nici măcar la nemţi, care-şi imaginau că toţi cei care vin din România sau din Est, în general, se vor mulţumi doar cu produsele lor alimentare de calitate, cu berea, cu obiectele vestimentare, cu maşinile sau cu te miri ce atracţii occidentale. Bata, însă, era croit din altceva. El voia, nestrămutat, să se impună cu arta sa, cu ideile sale culturale. A găsit acolo o societate artistică axată exclusiv pe elementul comercial. Cine vinde mai bine e cel mai bun! Globalizarea de tip american, cu Coca-Cola şi hamburgeri, subcultura, îşi făceau de cap şi îşi fac şi în continuare, nestingherite. Ne­plăcut pentru artistul român, ca­re îşi trage rădăcinile din genialitatea simplă a lui Brâncuşi. Pro­babil cu credinţa, însă, că până la urmă, şi pe Brâncuşi l-au recunoscut la adevărata sa valoare tot stră­inii, Bata Marianov a crezut, nestrămutat, în steaua sa şi a devenit unul dintre cei mai mari sculptori europeni în lemn şi metal.

Chemarea magică a originilor lemnului

Acum trăieşte mai mult în Ger­mania şi în sudul Franţei, dar şi-a luat casă şi pământ la Gărâna – celebra aşezare din Munţii Se­menicului, ridicată de coloniştii ger­mani şi austrieci din timpul Ma­riei Tereza. Patria jazz-ului, a manifestărilor culturale de tot fe­lul, a agroturismului, a aerului pur, de munte, i-a devenit foarte dragă lui Bata, care revine aici în fiecare an. A vrut să realizeze aici un centru cultural european. A în­temeiat, în 1996, fundaţia Arca, şi Simpozionul internaţional de sculp­tură. A adus la Gărâna, în vârful muntelui, mari sculptori de artă monumentală, care au turnat în lemn şi metal visele lor artistice. Dar, spune el, cu regret, nu i-a re­uşit. Sau, măcar în ceea ce priveşte centrul cultural european şi chiar mondial. Au apărut tot felul de dis­cuţii. A fost dezamăgit şi de au­torităţile judeţene din Caraş-Se­verin, de la acel moment, care i-au întors spatele când el n-a servit interesului lor politic. Nu s-a lăsat, însă. A găsit înţelegere la primarul Caransebeşului, Marcel Vela, cu sprijinul căruia a întemeiat un al doilea parc de sculptură monumentală, în Teiuş. Revine însă tot timpul la Gărâna, cu nostalgie. Discuţiile cu el sunt o adevărată încântare. Are darul extrem de rar de a atinge esenţa lucrurilor, în doar câteva tuşe, aşa cum numai marii oameni pot s-o facă.

O personalitate proteică

Activitatea sa artistică e impresionantă. A avut expoziţii personale în 1969, la Bucureşti, în 1973 la Timişoara, 1974, Milano, în 1975 la Bucureşti, în 1977 la Timişoara, în 1980 la Bassano, Italia, în 1982 la Lugoj, în 1984 la Piran, Iugoslavia, 1988 în Sar­dinia, 1989 la Mainz, Germania, în 1990 la Frankfurt pe Main, Ger­mania, 1992, de asemenea, în Germania, la Frankurt, în 1994 la Heidelberg, Germania, în 1994 la Frankfurt pe Main, 1994, în 1995 la Vella, Andora. Cât despre expoziţiile colective, acestea au fost de ordinul zecilor, la celebre galerii din marile oraşe europene. Ne-ar lua prea mult spaţiu tipografic să le amintim aici pe toate. Dincolo de aceste expoziţii, Ba­ta Marianov e o personalitate proteică, ce respiră artă şi cultură. Are câteva volume publicate, cataloagele sale sunt o încântare, participă la emisiuni televizate, deşi nu fuge după imagine. Nu are nevoie, dar o face de dragul discuţiei în sine.„Fără să-şi propună şi, evident, fără să-şi pună această problemă, sculptorul trăieşte una dintre cele mai autentice experienţe postmoderne, chiar dacă, aparent, opţiunea lui este pentru modernitate: anume, unirea contrariilor, sentimentul acut al orizontalei, simultaneitatea sinoptică. Nostalgia originilor, sursa arhetipală şi un oarecare ambalaj magic rezervat formei artistice îmbogăţesc şi ele, în cazul lui Bata Marianov, complicatul inventar al acestor experienţe de tip alexandrin la care istoria ne racordează astăzi, chiar şi în afara consimţământului nostru”, scrie criticul Pavel Şuşară despre Bata, în România Literară, făcând astfel orice comentariu în plus, de prisos. (articol scris de Daniel Botgros în săptămânalul Măsura în martie 2009).

Sculptorul Bata Marianov este invitatul emisiunii ”Dincolo de aparențe” de miercuri, 25 mai, ora 20.15, la Banat TV.




vineri, 20 mai 2011

La a doua privire

Păpușarii


Dezbateri publice, talk-show-uri, niagare nesfârşite de vorbe, miliarde de litere, monitoare sau televizoare încinse la maximum, calculatoare cu coolere zbârnâind la limită, bârfe, politică, politică, politică, alegeri, guverne, parlamentari, şefi de partide, scrutin, directori, primari, serviciu, preşedinţi, economie, ziare, Uniunea Europeană, criză, euro, maşini, leu, inflaţie, proteste, preţuri, mizerie, vulgaritate, petrol, servicii secrete, război, interese, foamete, secetă, aur, Hollywood, uragane, cutremur, liceu, crimă, atentat, încălzire globală, focuri de armă, blocadă, negocieri, declaraţii, proteste, putere mondială, averi, ocultism. Năucitor, nu? Aşa supravieţuim. Agresivitatea asta o suportă celulele noastre, creierele noastre, conştiinţele noastre, sufletele noastre, zilnic. De fapt, în fiecare secundă. „Orice formă vie de pe Pământ e o modalitate de a se opune puterii distrugătoare a timpului“, spun oameni inteligenţi. Forma vie e agresată nu numai de radicalii liberi, la mare modă, care sapă, se spune, în fiecare microsecundă la „fundaţia“ celulelor, distrugându-le, ci şi de asprimea unei societăţi bezmetice, în direcţia explozivă în care a apucat-o. În spatele acestui decor asurzitor, liniştea rece a Planului. A marelui Plan Universal, care va duce omenirea într-o direcţie ocultă, ermetică, favorabilă Iluminaţilor – poate urmaşii grupării bavareze din 1776, apărută la Munchen, despre care se spune că se află şi acum în spatele fiecărei decizii mondiale majore - sau poate favorabilă altora ca ei. Aceşti necunoscuţi păpuşari planetari scriu partituri pentru ceea ce credem noi că reprezintă puterea mondială, pentru şefii de state, pentru bancheri, pentru cei mai influenţi şi bogaţi indivizi ai planetei. Cei mai puternici oameni ai Terrei fac parte din organizaţiile lor. Dar aceştia doar interpretează partiturile respective. Cuminţi, docili, nu faţă de electorat, ci de cei care-i conduc. Şi noi ne închipuim că facem politică, ne iluzionăm că trăim în democraţii, că putem influenţa ceva cu bietele noastre voturi de pe la alegeri. Ne consumăm în politică, ardem în faţa televizoarelor, dar nu facem decât să ne agităm în decorul strâmt, meschin, al propriei noastre îngrădituri. Planul, Marele Plan, ne este complet necunoscut. Deoarece lucrurile evoluează într-o anume direcţie şi noi dispunem de insuficiente informaţii pentru a asambla acest puzzle imens, să-i putem vedea scopul.

joi, 19 mai 2011

Catastrofe și calamități

Emisiunea ”Dincolo de aparențe” de miercuri, 18 mai 2011, a dezbătut o serie de teme legate în principal de reacția noastră în fața catastrofelor și calamităților dar și în fața riscurilor accidentelor de muncă. Securitatea în muncă precum și metodele și acțiunile pe care trebuie să le întreprindem atunci când suntem supuși unor dezastre naturale sau unor conflicte militare ne pot salva viețile și ne pot scuti de importante pierderi materiale. Nu pe ultimul loc se află, desigur, prevenția. Toate acestea, într-un dialog cu Dan Sîrbu, ofițer în rezervă, fost comandant al Grupului Județean de Pompieri Caraș-Severin, cel mai tânăr din țară, la acel moment, actualmente specialist în securitatea muncii. Dan Sîrbu a făcut și câteva considerații politice legate de actualitatea și viitorul PNȚCD Caraș-Severin, acolo unde îndeplinește funcția de prim-vicepreședinte.




Cu permisiunea (tacită, pentru că n-am avut timp să i-o cer) prietenului meu Mario Balint, reproduc, în context, un interviu cu Dan Sârbu, publicat de el pe blogul său ”Tribuna Reșiței”.

UN MINISTER NAŢIONAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ TREBUIE ÎNFIINŢAT. URGENT!
0 Este de părere col. (r) Dan Sîrbu, fostul comandant al Grupului Judeţean de Pompieri "General Nicoolae Cena", Caraş-Severin


Grupul pentru Securitate şi Democraţie a lansat un proiect de reformare din temelii a Ministerului de Interne, în această perioadă în care, la nivel politic şi la nivelul specialiştilor în problematica securităţii interne se vorbeşte doar de o restructurare de personal. GSD propune trei mari linii de reformă "de dreapta" a Ministerului de Interne: 1. desfiinţarea Prefecturilor (instituţii moştenite de la "stînga" franceză, depăştie din punct de vedere funcţional şi istoric, dar mari consumatoare de fonduri, care intră în contradicţie cu Legea Autonomiei Locale şi cu legile de funcţionare a altor instituţii ale statului - judecătorie, parchete, instituţii de control etc - ), 2. separarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă de Ministerul de Interne şi înfiinţarea unui Minister al Situaţiilor de Urgenţă (sau o agenţie!), cu două direcţii clare, stingerea incendiilor (care beneficiază de o lege specială) şi protecţia civilă - respectiv intervenţia în cazul situaţiilor excepţionale, domeniu care intră sub incidenţa unei legislaţii stufoase şi uneori contradictorie, reconstruită pe scheletul Inspecţiilor de Prevenire, şi care să gestioneze întreaga gamă de situaţii excepţionale, cu personal militar, civil, voluntar sau privat, şi 3. remilitarizarea poliţiei naţionale şi re-modelarea structurilor de aplicare primară a legii (poliţie, poliţie de frontieră şi jandarmerie) pentru a nu încălca Legea Poliţiei Locale, iar prin redimensionarea aparatului profesional să sprijine profesionalizarea Companiilor private de securitate, ce funcţionează în baza Legii 333, prin ridicarea standardelor.

DS: Este foarte clar că Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă trebuie să se desprindă de Ministerul de Interne, care este o pălărie mult prea mare şi care acoperă mult prea multe fire de păr! Pe de altă parte, ce treabă are administraţia cu aplicarea legii? Faptul că avem în România astfel de struţo-cămile mamut ne-a împiedicat să evoluăm în ultimii 20 de ani! Noi, după revoluţie am avut un start lansat, foarte bun, cu multe perspective, şi uită-te unde am ajuns! Au venit tot felul de escroci şi au legat pietre de moară de picioarele noastre de alergători! OK! Avem nevoie ca măcar de data asta să facem un lucru temeinic! Şi atunci, se impune înfiinţarea unui MInister al Situaţiilor de Urgenţă. Minister, nu agenţie, pe structura actualelor ISU. Dar, şi astea trebuie să fie mai suple! Acum, la nivel naţional, fiecare funcţie de la centru e reprezentată şi în teren, fie este, sau nu, nevoie de ea! Apoi, deschidem acest minister spre oameni: dăm jos gardurile şi desfiinţăm controlul acces. Apoi, scoatem SIPI din unitate şi desfiinţăm PIC-ul (protecţia informaţiilor clasificate). Ce PIC facem la intervenţiile de incendiu? Să nu se afle că avem echipamente vechi, nu avem unităţi suficiente şi bine structurate, că avem nevoie de alte detaşamente de intervenţie, pe European 70, de exemplu, sau încă o staţie a pompierilor din Reşiţa în Govîndari! S-ar scurta timpul de intervenţie, s-ar reduce costurile! Asta înseamnă economie, nu prostiile care le scoate pe gură "tîmplarul" ăsta de e ministru acum!
TR: Ok! Dar, numărul intervebnţiilor rămîne mare şi divers. Dacă am unităţi "suple"...
DS: Suplu nu înseamnă să te uiţi tu în oglindă! Suplu înseamnă să externalizez ce nu e operativ, de exemplu! Ce nevoie am ca un contabil şef de unitate să fie colonel şi să ducă acasă 70 de milioane pe lună? Ce contabilitate are el? Sau ea? Că achiziţii, unităţile din teritoriu nu fac, reparaţii, nu fac... Apoi, pompierul militar şi profesionist e făcut să asigure intervenţia pe domeniul public, la casa lui Gheorghe... Nu să intervină el la firma nu ştiu cărui mahăr din partid, de exemplu. Pentru asta există firme private, specializate, pe care le alarmezi ca pe firmele de pază. Dacă acestea nu fac faţă, chemi pompierii militari, care sînt în serviciul public! Legislaţia trebuie modificată. Prin actele de aplicare ale actualei legi trebuie să se prevadă, obligatoriu, contractarea, primordial, a serviciilor private.
TR: Bun, dar de ce nu pot pompierii militari să asigure aceste servicii.
DS: Pot, sigur că pot! Fac contract, încasează banii de la privat... Dar, dacă ai doar trei maşini de intervenţie, s-ar putea să nu-ţi convină să ţi imobilizată tehnica pentru astfel de contracte, destul de mici valoric. Totul trebuie făcut, însă, în baza unei doctrine naţionale pentru situaţii de urgenţă, care să stabilească succesiunea operaţiunilor şi cantitatea de forţe în funcţie de situaţia de urgenţă în sine.
TR: Deci, avem nevoie de un minister specializat, cu două direcţii...
DS: ... nu două direcţii! Una singură! Cu o lege unică a incendiilor şi dezastrelor naturale! Un minister care să şi oblige administraţia locală să asigure în mod operativ sistemul de suport la intervenţie. Adică hidranţii! Ai văzut ştirea dată despre autospecialele achiziţionate prin proiect european, la Iaşi! A fost o ştire proastă! Autospecialele erau bune! Reporterul a fost habarnist! Problema e că autospeciala aia, nouă, avea rezervoarele de motorină şi apă, dimensionate pentru o ţară normală, europeană (băi, ce ne place să ne agăţăm de expresia asta!). Avea cantităţile suficiente de intervenţie pînă cînd servanţii asigurau legarea la hidranţi. La noi, nu! Dacă arde o casă la Berzovia, care este în raionul de intervenţie al Reşiţei, l-ai întrebat pe Titus cît timp face APCA lui, de 7 tone, de la Muncitoresc, pînă la Cîlnic, Bocşa şi Berzovia? Se încadrează el în barem? Dar, dacă ar avea maşinile noi şi Berzovia hidranţi? Tot ar trebui să existe un alt sediu în Govîndari. Sau la Cîlnic! Asta ţine de Primărie! Să fie Ministerul Situaţiilor de Urgenţă care să-l oblige pe primar să amenajeze un sediu! Şi să-l calce în picioare dacă nu o face! Pentru că responsabilitatea lui este, în primul rînd, siguranţa cetăţeanului care l-a votat, şi apoi gestionarea taxelor şi impozitelor...
TR: Vă mulţumesc.

NOTA REDACŢIEI: Uniunea Europeană a adoptat Decizia CE nr.847/09.12.1999 privind Programul de acţiune comunitar în domeniul protecţiei civile şi Decizia CE nr. 792/23.10.2001 care stabileşte mecanismul comunitar pentru întărirea cooperării în intervenţiile de protecţie civilă. Aceste documente stabilesc un mecanism ce asigură printr-un punct de contact (stabilit la nivelul IGSU) analiza rapidă a cererilor de asistenţă. Managementul situaţiilor de urgenţă, legiferat prin Ordonanţa de Urgenţă nr.21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, se bazează pe cîteva principii deosebit de importante şi complexe, care recomandă SNMSU în transformarea în MSU: prioritatea prevenirii (prevenirea este de 8 ori mai puţin costisitoare decît intervenţia operativă), prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor, cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional (ce face ISU Semenic deja în cadrul DKMT Rescue Team)continuitatea şi gradualitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale pînă la nivelul administraţiei publice centrale, în funcţie de amploarea şi intensitatea situaţiilor de urgenţă. Un Minister al Situaţiilor de Urgenţă ar avea următoarele avantaje: ar permite o abordare uni-instituţională, dar multidisciplinară a problematicii situaţiilor de urgenţă în toate cele trei etape: predezastru - parcursul producerii - postdezastru; ar asigura premisele gestionării eficiente a situaţiilor de urgenţă, deoarece prin comasarea comenzii într-un singur minister, luarea deciziilor şi asigurarea resurselor la nivel local, efortul ar fi orientat spre riscurile zonale specifice; ar elimina verigile intermediare prin implicarea în coordonarea şi conducerea acţiunilor preventive şi de intervenţie în situaţii de urgenţă a prefecţilor, preşedinţilor consiliilor judeţene, primarilor etc; ar asigura participarea comunităţilor locale prin componenta preventivă a SVSU la stabilirea şi aplicarea măsurilor de prevenire specifice în funcţie de riscurile locale.

OU 21 defineşte, pentru prima dată!, termenul de "situaţie de urgenţă": eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sînt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate! Această lege ar putea sta la baza creării Ministerului pentru Situaţii de Urgenţă, întrucît formularea "managementul unitar al forţelor" poate sta la baza acestuia! Actualmente, pe componenta de protecţie civilă, acţionează şi Legea nr. 481/08.11.2004, care complică terminologia, introducînd şi termenii de "dezastru" şi "situaţie de protecţie civilă"! Din punctul meu de vedere, acest lucru duce la o confuzie conceptuală legată de lipsa unei distincţii clare între activitatea de protecţie civilă şi cea de management al situaţiilor de urgenţă, care face obiectul onor analize contradictorii ale specialiştilor. Mai mult, în noile condiţii de securitate internaţionale, vechile Convenţii de la Geneva şi protocoalele aferente, şi-au cam pierdut relevanţa, iar păstrarea unor concepte învechite nu face decît să diseminăm resursele, inutil, şi aşa puţine!

Supravieţuirea cetăţenilor, a comunităţilor locale ŞI A NAŢIUNILOR IMPLICĂ SECURITATEA FUNCŢIILOR CRITICE ALE SOCIETĂŢII, MAI DEGRABĂ DECÎT CLASICA ABORDARE A SECURITĂŢII TERITORIULUI! Această "deplasare" implică necesitatea asigurării capacităţii de a funcţiona a guvernului, societăţii civile în situaţii de urgenţă, iar un Minister al Situaţiilor de Urgenţă, militarizat, ar prelua această sarcină dificilă, egal ca importanţă şi forţă cu Ministerul Apărării sau Ministerul de Interne.

marți, 17 mai 2011

La a doua privire

www.wallstreet.com


Un tip, pierdut acum deja în legendã, în mitul modern al internetului, a avut odatã o idee genialã: a cumpărat un domeniu pe net pe care l-a intitulat www.wallstreet.com. Deci, oricine căuta ceva legat de bursă, de celebrele instituții financiare de pe la fel de celebrul bulevard american Wall Street, accesa automat site-ul individului. Numărul record de accesări i-a adus o nesperatã publicitate pe site – care, ce ironie, nu conținea mai nimic despre bursă – și l-au îmbogățit cu urgent milioane de dolari. O idee genială, în sinea ei, pentru că simplitatea denumirii domeniului n-a mai putut fi egalată. De ce? Pentru că domeniul era ocupat, nu-l mai putea cumpăra nimeni. Astfel, omul nostru a făcut cu câțiva dolari, milioane de dolari, din câteva clic-uri ale mouse-ului. Dar un alt tip a avut o idee „și mai genială“, dacă iertați inexactitatea gramaticală: și-a înregistrat domeniul www.sex.com. E uşor de imaginat ce s-a întâmplat după asta. Internauții din toată lumea au început sã acceseze disperați site-ul respectiv, cu speranța lubrică de a găsi acolo chestii care mai de care mai „hot“. Dacă vrei să intri pe un site de net ce conține teme legate de sex, e normal, nu, să încerci prima oară să tastezi adresa www.sex.com, pentru că, în primul rând, dincolo de domeniile. org sau net, com. rămâne cel mai popular. Tastând adresa în cauză, milioanele de useri (utilizatori, pentru cine nu e familiarizat cu neologismele introduse de utilizarea internetului) au ajuns pe site-ul tipului „genial“, care, surpriză, nu conținea decât ceva poze cu rol de reclamă. Nu te ducea nicunde, nu avea nici un link și nici măcar o pagină web serioasã. Era, în fond, o păcăleală. Care însă a început să-i aducă omului, după o vreme, milioane de dolari pe zi! Anonimul acesta a fãcut astfel câteva miliarde de dolari, fără nici un pic de osteneală, doar pe principiul că e suficient să postezi ceva legat de sex și te pomenești cu un număr copleșitor de accesări. Acesta e netul, aceasta e natura umană. O fi bine, o fi rău? Nu comentăm, pot s-o facã filosofii, moraliștii, sociologii. Spunem doar că orice clic pe care-l facem zilnic pe net aduce surprize pe care nici măcar nu le intuim. Internetul e cu siguranță una din invențiile epocale ale omenirii, cu bune sau cu rele, și într-o bună zi vom fi total dependenți de el și de cine îl va putea controla. Dacă îl va putea cineva controla, pentru că deocamdată sistemul este un autoreplicator de informație sălbatic, de nestăpânit.

duminică, 15 mai 2011

La a doua privire

Sus fruntea!


Românii sunt un popor ciudat. Tolerant şi, totodată, agresiv, extraordinar de inteligent şi, în acelaşi timp, de multe ori, stupid, ospitalier şi, totodată, egoist. O serie de astfel de paradoxuri zguduie natura românească, împărţind-o, de cele mai multe ori, dramatic, între extreme. Limitele acestea largi în care oscilează românul îi surprind deseori, mai ales pe străini. Sigur, ceea ce afirmăm noi aici e valabil pentru orice popor, dar cred că unele naţii sunt mai previzibile decât altele. Noi, românii, suntem funciarmente imprevizibili. Singurul lucru predictibil al naturii intime româneşti este, după părerea mea, talentul. Cu tot respectul pentru alţi confraţi de pe această planetă, dar românii dau clasă la talent, la imaginaţie, aproape oricui. Am scris odată despre o listă incredibil de lungă de invenţii româneşti, atât de fascinante, încât e greu, aproape imposibil de admis că ele aparţin fiilor unei singure naţiuni. Din ele se cunosc poate 10 la sută, dar cred că şi mai puþin. Restul zac prin sertare, foarte multe au fost furate ori cumpărate pe nimic, sau au rămas în mintea şi imaginaţia autorilor, care nu le-au putut pune în practicã din lipsă de bani. Dar vorbeam de talent. Costel Busuioc i-a cucerit pe spanioli cu vocea sa. Un om simplu, obişnuit, fără teancul de diplome, de masterate şi de doctorate cumpărate fără scrupule de pe „piaţa liberă“. Dar un om cu o voce de aur. Linda Teodosiu, o tânără şi frumoasă româncă din Germania, interpretează într-o emisiune-concurs specializată de la RTL piesa „Hero“, a celebrei Mariah Carey. E aplaudată şi ovaţionată minute în şir, juriul aproape că nu mai poate să-şi exprime părerile (oricum flatante) din cauza încurajărilor din platou. O membră a juriului reuşeşte, totuşi, să-i spună româncei că Mariah Carey e încântată de Linda Teodosiu şi de interpretarea ei. Steve Făinaru, un ziarist de origine română din Statele Unite, obţine Premiul Pulitzer pe 2008 pentru reportajele sale din Irak. Mai vreți? Mai avem exemple, acestea sunt ceva mai recente. La Microsoft, a doua limbă vorbită în companie este limba română. Dar asta se ştie deja. În aceste condiţii, jurnaliştii francezi, dintr-o grobiană lipsă de imaginaţie, încremeniţi în temele lor favorite din anii '90, când au făcut atâţia bani frumoşi, filmează în continuare copii ai străzii în Bucureşti. Poftim... cultură! Un ghid al ţărilor, elaborat de o prestigioasă publicaţie occidentală, pune pe coperta frumos colorată a ediţiei destinate României, o şatră de ţigani. Ne mândrim şi cu ei, cu muzica, cu talentul lor, dar din tot ce are România mai profund puteau găsi ceva mai semnificativ. Numai să fi vrut. Doar că nu au vrut.

joi, 12 mai 2011

Tradiție și comunitate

Ioan Iliasa, președintele organizațiilor Asociația Urbarială Reșița Română, Reuniunii de Cântări, Lectură și Muzică Reșița Română și fondator al Asociației Culturale Reșița Română, a fost miercuri, 11 mai, oaspetele emisiunii ”Dincolo de aparențe”. Dialogul s-a agregat în jurul necesității cunoașterii și păstrării tradițiilor reșițene dar și retrocedării de către administrația locală a unor importante terenuri revendicate de Asociația Urbarială. Bunicul dlui Ioan Iliasa a fost dirijorul corului Reuniunii de Cântări și unul din pilonii tradiției culturale reșițene iar tatăl său, regretatul doctor Ioan Petru Iliasa, a lăsat în urma sa o amplă operă de binefacere. Ioan Iliasa conduce, în același timp, săptămânalul ”Prisma”. Cu permisiunea dumnealui, reproduc, mai jos, câteva fragmente de pe site-ul îngrijit de domnia sa, www.resita-romana.ro, precum și câteva fotografii adunate prin strădania dlui Ioan Iliasa.






Asociaţia Urbarială Reşiţa Română
”A fost înfiinţată în anul 1892 sub denumirea de Asociaţia de Păşunat a Foştilor Urbarialişti din Reşiţa Română, care a avut în proprietate terenurile din izlazul comunal din Reşiţa Română. După anul 1918 noua denumirea a asociaţiei este Composesoratul Urbarial Reşiţa Română, iar în anul 1946 şi-a schimbat denumirea în Asociaţia Urbarială a Plugarilor Români din Reşiţa Română. În 1928-1930 construieşte Palatul Cultural, pe care l-a donat (1934) proaspăt-înfiinţatei (1932) Asociaţii Culturale a Plugarilor Români din Reşiţa Română.În noiembrie 2005 a fost reînfiinţată Asociaţia Urbarială a Plugarilor Români din Reşiţa Română (preşedinte Iliasă Ioan), asociaţie care a revendicat terenurile avute în proprietate. Terenurile, care au făcut parte din izlazul comunal sunt în suprafaţă de 485,722 ha, formate din "Islazul Mare" (389,183 ha), "Gol" (37,983 ha), "Camenic" (28,085 ha), "Faţă" (27,624) şi "Pe Vale" (2,878 ha), înscrise în Cartea funciară, la nr. 597 Reşiţa Română, sub numerele topografice 251. Această suprafaţă este înscrisă în statutul publicat de asociaţie în anul 1946 în Monitorul Oficial al României.

b>Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa Română
A fost înfiinţată în anul 1894 sub denumirea de Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică a Plugarilor Români din Reşiţa Română. Reuniunea a fost una dintre cele mai importante asociaţii culturale ale Reşiţei, constituind nucleul activităţii corale şi teatrale locale, care a rezistat mai bine de un secol şi care a contribuit la închegarea altor grupări culturale printr-o implicare directă, iar, dacă pe stema municipiului nostru este inclusă simbolic o liră, este bine să reamintim că acest lucru se datorează şi acestei asociaţii.Reuniunea de Cântări, Lectură şi Muzică Reşiţa Română a fost reînfiinţată în luna octombrie 2007 (preşedinte Iliasă Ioan), cu scopul de a continua tradiţiile corale, teatrale, muzicale şi de dansuri ale vechii asociaţii. Reuniunea s-a înscris, firesc, în mişcarea culturală bănăţeană cu larg caracter de masă, începută la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Această asociaţie a reprezentat o adevărată instituţie implicată o mare perioadă de timp în evenimentele comunităţii locale, alături de celelalte asociaţii culturale din Reşiţa.Factorul principal al reuşitei acţiunilor culturale de masă din Banat a fost nivelul cultural ridicat al ţărănimii; existau, în acea vreme, ţărani-corişti, ţărani-dirijori, ţărani-scriitori şi publicişti, ţărani-actori şi compozitori.Astfel, dirijorul Corului Reuniunii, Iliasă Ioan, nu numai că a susţinut şi promovat, dar a şi participat în mod direct la activitatea corală din Câlnic, Moniom, Cuptoare, a Corului Sindicatelor şi a corurilor bisericeşti.
În cadrul mişcării corale ţărăneşti a proliferat şi mişcarea teatrală bănăţeană, de o mare amploare şi în ascendent faţă de cea din Ardeal, situaţie recunoscută şi admirată de Iosif Vulcan care aprecia, încă din anul 1889, ca "plugariul nostru din Banat ne-a creat temelia teatrului naţional" iar în anul 1904, în revista "Familia", dr. Iosif Blaga scria că: "În Banat, unde sunt atâtea reuniuni de cântări şi coruri, acestea înseşi s-au pus în fruntea mişcării teatrale. Dau şi concerte şi teatru. "Deşi, în prezent, numărul membrilor asociaţiei este mic, sper ca, în viitor, un număr cât mai mare de persoane să participe şi să susţină activităţile Reuniunii, să devină membrii activi, pentru promovarea tradiţiilor ecumenice, spirituale şi cultural-artistice locale, a diversităţii culturale şi a dialogului inter-cultural.

Asociaţia Culturală Reşiţa Română

A fost înfiinţată în anul 1932 sub denumirea de Asociaţia Culturală a Plugarilor Români din Reşiţa Română. Potrivit statutului adoptat, scopul asociaţiei era de "înfiinţarea unei biblioteci, acordarea de burse pentru elevii români şi sprijinirea Reuniunii de Cântări, Muzică şi Literatură a Plugarilor Români din Reşiţa Română". Putea dobândi calitatea de membru al asociaţiei "orice cetăţean român cu drept de competenţă în izlazul urbarial din Reşiţa Română". În anul 1934 Composesoratul Urbarial a donat acestei asociaţii clădirea Palatului Cultural cu terenul aferent.

Asociaţia Culturală Reşiţa Română,

A fost reînfiinţată în anul 2002 (preşedinte Iliasă Petru, decedat 2007) şi a revendicat Palatul Cultural, pe care l-a redobândit după trei ani, în februarie 2005. Din păcate, trebuie să reamintesc că, după finalizarea revendicării şi obţinerea clădirii, câteva persoane, dintre care cei mai mulţi nici nu erau încă membrii ai asociaţiei, iar ceilalţi nici nu aveau dreptul de a fi membrii, nişte impostori, au reuşit prin fals, bârfe şi minciuni, să formeze un alt consiliu director şi să-l înlăture din funcţia de preşedinte al Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, pe dr. Petru Iliasă (septembrie 2005). Au încercat să mă excludă şi pe mine din asociaţie, fără să fie prezentat vreun motiv, excludere ce a fost anulată de instanţa judecătorească. Impostura este cu atât mai mare, dacă se ţine cont că sunt membru fondator şi eu sunt acela care m-am zbătut şi am reuşit să reînfiinţez asociaţia, să întocmesc actele şi să aduc documentele necesare, să câştig în instanţă şi să intabulez Palatul Cultural cu terenul aferent. Pentru renovarea clădirii, împreună cu tatăl meu, am făcut demersurile necesare pentru încheierea contractului cu Consiliul Judeţean Caraş-Severin, în condiţii cât mai avantajoase pentru asociaţie. Aceleaşi persoane, care s-au opus unui astfel de contract, ulterior, după ce nu le-au reuşit învârtelile avute, s-au dus şi l-au semnat fără scrupule, încălcând statutul asociaţiei şi legile statului.Am considerat necesar să reamintesc toate acestea pentru că o astfel de atitudine aduce prejudicii celor trei asociaţii.”





marți, 10 mai 2011

La a doua privire

Perena soluție



Majestatea Sa, Regele Mihai, monarhul României, aniversează jubileul de 90 de ani. O vârstă venerabilă, o viața exemplară, un model și un simbol izvorâte din carnea cea mai fină a acestei națiuni greu încercate. Un exemplu de slujire așa cum rareori i se întâmplă unei nații. Există o sumedenie de repere istorice, biografice, morale și spirituale pe care le-am putea enunța cu această ocazie, dar mi se pare mult mai important să relev speciala stare de spirit pe care o poate crea un asemenea eveniment, un moment atât de special ca acesta. Există în români o energie latentă, zăgăzuită, din nefericire, de quasitotala alterare a spiritului de care au avut grijă vremelnicii ei conducători din ultimii zeci de ani, o energie care s-ar dori eliberată. O energie care ar putea conduce spre o capitală schimbare de direcție. De ce să ne tot ascundem în spatele unei inexplicabile ipocrizii? Direcția este reinstaurarea monarhiei, adică repunerea în locul ei firesc a sumei de valori monarhice care ar salva această țărișoară de la o inevitabilă alienare. Fapt care, din nefericire, se întâmplă chiar acum. De ce nu ne întreabă nimeni ce vrem, în definitiv? De ce suportăm an de an experimente care mai de care mai grotești, în loc să devenim un unic spirit, o unică simțire care să pună punct jafului și bătăii de joc generalizate? De ce ne lăsăm permanent intoxicați de false valori, de false ținte, care conduc întotdeauna la pauperizarea noastră atât materială cât și spirituală? Avem un moment propice. În ultimii ani, Familia Regală e privită cu tot mai multă simpatie de societatea civilă și chiar de mass-media. Românii descoperă încet, încet, simplitatea elegantă, demnitatea, curajul, slujirea. Evident, cei care maculează prin tehnici bine puse la punct, aceste valori, sunt politicienii. Dar aceștia sunt produsul nostru, sunt creația noastră, oricât am vrea să ne delimităm de actele lor. Și dacă noi suntem creatorii lor, ce-ar fi să le impunem un alt punct de vedere? Ce-ar fi să devenim o voce puternică, o societate civilă închegată, care să dorească salvarea viitorului ei printr-o soluție perenă, unica, de altfel? Nu e atât de greu pe cât credem.
La mulți ani, Majestate, și Domnul să vă aibă în pază!

Maestrul Sabin Păuța

,

Marele compozitor și dirijor, Sabin Păuța, primul invitat al emisiunii ”Dincolo de aparențe”, într-un moment de relaxare.

sâmbătă, 7 mai 2011

La a doua privire

Atitudinea nano



Vă propun să lăsăm pentru câteva minute măcar agitaţia politică, criza, ineficienţa economică, preţurile, facturile uriaşe şi toate celelalte racile care ne fac viaţa grea şi să poposim într-o lume pe cât de puţin cunoscută, pe atât de fascinantă: nanotehnologia. Obişnuiţi să vedem lucrurile exacerbate, disproporţionate de percepţia noastră secătuită de scandaluri, cine mai are timp de universul mic, de universul nano, în vremuri de restrişte, ne-am putea întreba? Uite însă că există oameni de-o eleganţă desăvârşită, senini şi calmi în preocupările lor de vârf, oameni care se „joacă” cu nanoparticulele, cu microuniversul, aşa cum noi de ocupăm, fiecare, de treburile noastre de rutină. Oameni care merg în fiecare dimineaţă la birou, la laborator, în fapt, aşa cum mergem noi la serviciu, şi plonjează în universul lor tulburător, făcând lumea să meargă înainte. Nu politicienii fac lumea să meargă avanseze, să fiţi convinşi de asta, ci astfel de personalităţi în domeniile lor, astfel de oameni de ştiinţă de o statură morală şi profesională pe care ne-am dori-o mulţi. Aceia dintre noi care, desigur, înţelegem exact de ce avem nevoie. Credeţi cumva că vorbesc de oameni de ştiinţă din Statele Unite, din laboratoarele Berkeley, Boston, Pasadena, ori de cei de la imensul accelerator de particule de sub graniţa cu Elveţia? Nici vorbă. Mă refer la concetăţeni de-ai noştri. Fizicianul Marius Chiriţă de la Timişoara produce pur şi simplu microparticule de ordine de mărime între 1 şi 100 de nanometri. Deci, nanoparticule. Nu ne referim la Timişoara într-o proiecţie science-fiction, ci la cea a zilele noastre. Marius Chiriţă utilizează oxid feric, adică rugină, din care creează minunate nanoparticule, care fotografiate la microscopul electronic au o arhitectură senzaţională. Nanoparticula de magnetită pe care am admirat-o pe laptopul fizicianului are forma perfectă a unei mingi de fotbal, cu hexagoanele de rigoare! Moneda se bate pe magnetismul acestor nanoparticule, spune simplu Marius Chiriţă. Adică, să le putem controla, printr-un câmp magnetic, pentru a le folosi în medicină, de exemplu. „Drug Targeting Delivery” e un procedeu deja studiat. De nanoparticula deplasată de câmpul magnetic se agaţă medicamentul care acţionează direct asupra unei tumori maligne, să zicem, eliminându-o. Dacă creşti temperatura unei tumori cu doar cinci grade o distrugi! E incredibil de ce nu se aplică încă aceste procedee în tratarea cancerului, în loc de ineficientele şi distructivele chimioterapii. Nanoparticulele, povesteşte Chiriţă, au aplicaţii extraordinare în fotocataliză, în conversia energiei solare în energie electrică, în domeniul construcţiilor. Adică, „creşti” materiale fără să le mai ridici cu macaraua. Nanotuburile de carbon au rezistenţe de mii de ori mai mari decât oţelul. Deci, până la inteligenţa nanoparticulelor, acei mici roboţei nevăzuţi, care ne pot „repara” pe interior, nu mai e atât de mult, nu?

joi, 5 mai 2011

Cei care ne salvează viețile

Sub acest generic, prestația doctorului Romeo Dumitrescu, medic primar chirurgie generală la Spitalulul Județean din Reșița, dar o personalitate complexă a Reșiței, Caraș-Severinului și, de ce nu, a României, s-a dovedit una de calitate. Invitat la ”Dincolo de aparențe”, miercuri, 4 mai, doctorul Dumitrescu a vorbit despre vizita sa la Vatican,acolo unde există o mare preocupare pentru limitarea fenomenului dramatic al întreruperilor de sarcină. Peste 11 milioane de avorturi provocate s-au petrecut doar în România, ceea ce depășește cu mult victimele celor mai sângeroase conflicte militare. Există, în același timp, un medic sârb, adevărat campion la întreruperi de sarcină, care a efectuat în cariera sa peste 60.000 de întreruperi de sarcină. Romeo Dumitrescu a obținut, în urmă cu câțiva ani, o prevedere legislativă care i-a permis să înmormânteze creștinește 50 de copii avortați, la Reșița, reparând astfel profundele dizarmonii spirituale care se creează odată cu astfel de cazuri. Pe de altă parte, Romeo Dumitrescu, a atras atenția asupra afacerilor de miliarde de euro a producătorilor și distribuitorilor de medicamente, în cadrul unei industrii ce aduce fabuloasă prosperitate celor implicați dar îmbolnăvește și înrobește populația prin prețuri mult exagerate. Mai mult, Dumitrescu arată că există o conspirație a acestor producători, care se folosesc de apetența mass-media pentru evenimente tragice, spre a induce în rândul oamenilor o stare depresivă ce-i face ulterior să apeleze la medicamente antidepresive, sporind astfel câștigurile celor din industria farmaceutică. Romeo Dumitrescu, deja un reputat solist și compozitor de muzică, este și membru al Rotary Club Reșița, calitate despre care a a declarat că-l onorează și-i aduce satisfacții intelectuale și sociale deosebite.