joi, 30 iunie 2011

Nevoia de spiritualitate

Ziua Prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel - nume de referință în panteonul creștin - a constituit, miercuri, 29 iunie, prilejul unei agreabile discuții cu părintele inspector doctor Nichifor Tănase de la Reșița. Tânăr intelectual de marcă, un admirabil teolog și un duhovnic căutat de enoriași, părintele Tănase are multiple preocupări în domeniu: scrie articole în reviste de specialitate, are volume în manuscris, conduce un cor de copii și a creat o adevărată comunitate creștină la Catedrala reșițeană din Muncitoresc.








marți, 28 iunie 2011

La a doua privire: Mania dementă a controlului



Au murit tineri, unii aproape copii, pentru libertatea noastră. Nu numai în 1989, ci, din nefericire, în multe alte etape ale zbuciumatei istorii a acestui popor. Au plătit cu sângele lor şi cu durerea celor apropiaţi garantarea posibilităţii de manifestare a profundei gene umane care ne împinge spre demnitate şi libertate, spre respingerea oricărei forme de control. Nu există, desigur, libertate absolută, pentru că trăim în legile morale, fizice şi sociale ale acestui pământ. Dar există, sau ar trebui să existe, în fiecare dintre noi, acea minunată propensiune spre spre starea de libertate.
Nu apologia libertăţii doresc să o fac, însă, în acest colţ de pagină, pentru că există gânditori, filosofi, teologi sau scriitori care ar face-o mult mai bine. Aşa cum Gaston Bachelard a reuşit să scrie un formidabil eseu de consistenţa unei cărţi doar despre flacăra unei lumânări, despre libertate - sau mai ales despre libertate - se pot scrie tomuri întregi. Doresc să atrag atenţia, nu neapărat asupra libertăţii, ci asupra acelora care doresc cu tot dinadinsul să ne-o ia. Există indivizi pentru care controlul, exploatarea tehnicilor de manipulare şi transformare a omului onest, într-un simplu instrument care serveşte ascensiunii lor bolnăvicioase, este un adevărat deliciu. Mult mai versaţi, mai subtili decât grobienii comunişti – unii dintre ei erau chiar umani, câteodată – actualii păpuşari ai societăţii noastre trag cu râvnă de nişte sfori cu care încearcă să ne transforme în marionete. Să nu credeţi că sunt foarte inteligenţi aceşti oameni. Nu, de multe ori, spoiala lor de cultură se rezumă la mai puţin decât ne-am aştepta. Posedă câteva rudimentare elemente de vocabular pe care le folosesc cu emfază, ori de câte ori au ocazia, fălindu-se astfel în faţa ignoranţilor. Insistenţa cu care se dau profesionişti în domeniile lor iniţiale de activitate (care ulterior le pot deveni pietre de moară, pentru că oamenii încep să creadă că doar la acel lucru se pricep şi atunci n-au ce căuta în anumite funcţii) este şi ea o formă de manipulare, o modalitate de a ieşi în faţă cu orice chip. Sau, cel puţin, încearcă să fie. Abia aleşi într-o demnitate, încep să se înconjoare de oameni pentru care priceperea şi caracterul sunt noţiuni absolut abstracte. Au în schimb, aceste personaje reptiliene, ca şi modelele lor, o abilitate nativă de supravieţuire în umbra noilor conducători ai entităţilor urbane, de exemplu, pe care-i manipulează la rându-le. Aşa că, în scurtă vreme, aleşii noştri devin mici dictatori. Tot ceea ce fac este corect, este minunat. Sunt oamenii care ne trebuie, personajele providenţiale. Nu mai poţi să le reproşezi nimic, nu mai poţi să ai o altă opinie, trebuie doar să aprobi totul şi să te închini în faţa geniului său, al însuşi Alesului. Exerciţiul democratic, libertatea cuvântului, societatea civilă, faptul că este plătit din banii tăi, reprezintă vorbe-n vânt, fleacuri, mofturi. Doar EL are dreptate. Îşi permite să te apostrofeze, chiar să-ţi dicteze agenda personală. Şi acesta este doar vârful icebergului. Pentru că nici nu mai vreau să vorbesc de alte manevre de culise.
Aţi întâlnit astfel de personaje peste tot. Sunt noile produse ale originalei noastre democraţii, oameni pentru care pălăriile funcţiilor sunt, cu siguranţă, mult prea mari. Compensează însă acest retard moral, cultural sau profesional prin agresivitate, prin idei sumare dar puternic fixate, prin spirit revanşard.

joi, 23 iunie 2011

Dispare Caraș-Severinul?

Economistul Horia Irimia, fost secretar de stat, fost vicepreședinte al Consiliului județean, consilier județean și local, actualmente cadru universitar la Reșița și vicepreședinte al PNL Caraș-Severin, a oferit miercuri, în 22 iunie, la ”Dincolo de aparențe” o amplă viziune asupra ideii regionalizării dar și asupra disparităților mondiale, naționale și locale. Irimia susține că avem nevoie de regionalizare dar nu prin desființarea județelor, pentru că un județ puțin numeros cum e al nostru ar avea puține șanse să-și desemneze suficienți reprezentanți într-un eventual consiliu regional.



miercuri, 22 iunie 2011

La doua privire: Exilul economic


Fenomenul nu e nou. L-au cunoscut sârbii, cu ceva ani în urmă, l-au cunoscut grecii, portughezii şi alte popoare, acum dezvoltate suficient ca să fie ele gazde (mă refer la Grecia, Spania, Portugalia). Este vorba de munca în străinătate, în ţările europene dezvoltate, în special. E atrăgătoare această variantă, chiar dacă travaliul depus nu e uşor deloc. E tentantă, pentru că în România este foarte greu să câştigi 800–1000 de euro, oricât de calificat ai fi. Mai mult, rişti să nici nu găseşti un loc de muncă. E tot mai greu, mai ales după o anumită vârstă, să te integrezi într-un sistem de salarizare, oricare ar fi el. Şi atunci, preferi să prestezi munci necalificate în străinătate, chiar dacă eşti calificat sau ai studii superioare. Cei care muncesc „afară“ contribuie, e drept, la PIB, banii lor intră în general în circuitul economic românesc, pentru că majoritatea îşi plasează sumele câştigate în ţară. România se dezvoltă şi datorită acestui fenomen. Numai în 2005, românii au transferat din străinătate 3,658 miliarde de euro, reuşind să contrabalanseze parţial deficitul comercial, principalul factor care a alimentat creşterea deficitului de cont curent cu 33,4%. Şi astea sunt numai trasnferurile semnalate de BNR, deci cele care se cunosc. Nu mai punem la socoteală banii aduşi cash în ţară. Tot în 2005 s-au bătut toate recordurile la achiziţionarea de maşini noi.
Problema e însă că forţa calificată de muncă dispare încetul cu încetul din România, inclusiv din Caraş-Severin. Aşa cum spun surse din asociaţiile patronale, nu mai găseşti electricieni, nu mai găseşti strungari buni, precum şi multe alte tipuri de calificări, de care s-a crezut la un moment dat că nu mai e nevoie. Dar nu numai din această cauză se reduce forţa calificată de muncă. Fenomenul e mai drastic decât ne-am închipui. Tinerii merg cu preponderenţă la facultate, în domenii teoretice. Sau preferă diferite combinaţii, care să le aducă bani pe termen scurt. Patronatele continuă să ofere salarii meschin de mici, majoritatea minim pe economie şi, eventual, bonuri de masă, în anumite situaţii. Şi asta pentru munci calificate. Salariul minim pe economie ar trebui să fie o noţiune exclusiv teoretică în România, o chestie care să ţină de lege, nu o regulă. Patronii se plâng că nu au oameni calificaţi, dar când e vorba de salarii, mai ales la tineri, pornesc de la cel minim. Şi oamenii nu vin, muncesc afară, pleacă pe la alte societăţi, prin alte oraşe, unde se plăteşte mai bine. Preferă exilul economic, pentru a-şi putea întreţine familiile, decât impotenţa locală.

duminică, 19 iunie 2011

La doua privire: Dictatura frumuseții



Pornesc azi, în demersul publicistic din acest colt de… blog, de la o realitate masculina – sau o serie de realitati – care dau mari batai de cap reprezentantilor sexului tare. Realitati punctate de specialisti în diferite domenii medicale, nutritioniste sau sportive. Acestia spun ca barbatii au în general trei mari obsesii: una e legata de chelie, cealalta de burta si, în fine, o a treia, poate mai putin cunoscuta si evidenta, legata de prostata si problemele pe care le poate crea acest organ, mai ales dupã 50 de ani. Ar mai fi si o a patra, dar ea e dezbatuta în cercuri mai intime sau constituie obiectul unor nesfârsite glume: dotarea.
Aproape toti barbatii se tem ca ar putea cheli, posibilitate cu mult mai îngrijoratoare pentru ei, se pare, decât încaruntirea. Din nefericire, pentru chelie, sau alopecie, cum urât se numeste în termeni medicali, nu exista un tratament viabil, oricâte reclame pe aceastã tema am înghiti. Apoi, grija sa nu faca burta – e o alta sperietoare majora în lumea masculina, mai mult decât în cea feminina. Burta e considerata întotdeauna dizgratioasa, desi odata ea constituia un semn de noblete. În civilizatia noastra, dominata de dictatura frumusetii, talia îngrosata nu mai e un motiv de mândrie, ci e ascunsa cu grija, de cei pentru care constituie un complex. În sfârsit, bolile de prostata, care nu tin de estetic, afecteaza nu numai prin unele implicatii ce pot fi grave, ci si prin faptul ca sunt asociate cu un semn de bãtrânete. Iar batrânetea, în societatea moderna, e confundata cu neputinta, si tratata ca atare: cu dispret.
Complexele acestea vin si dintr-o reactie de aparare sau, mai bine-zis, sunt legate de lupta pentru dominatie într-o lume concurentiala pentru specia noastra. „E dovedit stiintific“ – ca sa citam o reclama idioata – ca atât femeile cât si barbatii frumosi au mai mult succes. Studiile psihologice, sociologice, sondajele de specialitate, ofera date certe cum ca cei dotati fizic sunt priviti cu mai multa îngaduinta, au parte de un plus de atentie si de încredere din partea semenilor lor, reusesc mai bine în viata. Într-un cuvânt, au mai multe sanse sa constituie povesti de succes decât altii. Acest atu, însa, n-ar trebui exploatat în mod exagerat, cum se întâmpla deseori. Uneori, frumusetea fizica, daca nu e completata de alte calitati, poate fi doar ceva gol de continut.

joi, 16 iunie 2011

Pur și simplu muzică!

”Pur și simplu muzică!” Acesta a fost genericul unei emisiuni de miercuri, 15 iunie a.c., la Banat TV, acolo unde am asistat la un adevărat regal muzical susținut de cantautoarea Didina Curea. ”Dincolo de aparențe” a găzduit astfel un interpret cu o voce și un simț al compoziției remarcabile, o cântăreață pe care organizatorii de spectacole și promotorii de evenimente muzicale și de muzică bună ar trebui să se înghesuie literalmente să o promoveze. Didina Curea a vorbit despre muzica ei și a interpretat piese de pe albumul ”Nu mai sunt eu”, un album foarte bun, de o mare finețe compozițională și interpretativă. Albumul "Nu mai sunt eu" a fost lansat in toamna anului 2008 şi conţine 12 melodii, compoziţii proprii, versurile aparţinând poeţilor Adrian Sărmaşan, Valentin Văran, Ioan Jorz, Vicu Cojocaru, Petrică Ionuţ, iar trei dintre ele sunt semnate Didina Curea.



”Viaţa este ca un râu, fiecare vârtej, fiecare cotitură, ne călăuzesc spre ceea ce suntem meniţi să facem în curgerea prin această lume. Fiecare dintre noi aduce ceva unic, de aceea fiecare dintre noi are ceva unic de oferit celor din jurul său. Nu pot decât să mulţumesc bunului Dumnezeu că a pus o fărâmă din măreţia lui, dându-mi acest dar, pe care, din tot sufletul, doresc să-l împart cu dumneavoastră”, scrie Didina pe site-ul ei oficial.

Iată și câteva date biografice prezentate chiar de artistă:
”M-am născut în 27 decembrie, o zi de duminică, a anului 1970, sub zodia Capricornului, în oraşul Oţelu-Roşu - un oraş din Banatul montan, care, în vremea buniciilor mei, se numea Ferdinandsberg. Provenind dintr-o familie, în care s-au amestecat mai multe etnii (germană, maghiară şi romană) dragostea pentru muzică s-a manifestat, încă, din copilărie. Am un frate mai mare, care a îmbrăţişat meseria tatălui meu, electronica, eu moştenind pasiunea pentru muzică de la mamă.
La vârsta de 12 ani am frecventat, o perioadă, "Cercul de muzică" al "Casei Pionierilor" - unde am început să studiez chitara, dar pot spune că am fost, mai mult, un autodidact. În perioada gimnaziului am activat în cadrul formaţiei "Steluţele” - de pe lângă "Casa Pionierilor" - obţinând şi câteva premii, cel mai important fiind locul II - pe ţară, în cadrul Festivalului Naţional "Cântarea României". În 1989, am absolvit liceul, cu profil industrial, din Oţelu-Roşu.
După 1990 am început colaborarea cu corul de copii "Voinicelul" - condus de profesoara Adriana Caciuc. A urmat o perioadă în care am avut spectacole, alături de cei mici, atât în ţară , cât şi în străinătate. Cel mai important spectacol fiind cel de la "Festivalul de muzică pentru copii" - Weiz, Austria.
În 1997 am devenit membră a formaţiei de dansuri germane a "Forumului German" din Oţelu-Roşu, formaţie cu care am susţinut specatacole, atât în România, cât şi în Germania şi Austria. În anul 1999 am câştigat primul meu premiu, locul I la "Concursul de creaţie a muzicii germane" - de la Timişoara, concurs la care m-am înscris cu o compoziţie proprie, pe versurile poetului german, Peter Bart - din localitatea mea natală. Au urmat mulţi ani de activitate în cadrul formaţiei de dansuri şi de colaborare cu corul de copii "Voinicelul", înregistrări şi apariţii la radio şi televiziune. În anul 2006, am participat la tabăra de folk de la Calafat, urmând, înscrierea la primul festival de gen, Festivalul de folk "Poarta sărutului" - de la Târgu-Jiu - unde am obţinut premiul I . În acelaşi an am făcut parte din delegaţia celor care urmau să reprezinte România, la festivalul de la Lovech, Bulgaria. Octombrie 2007, prima ediţie a festivalului "Coroana" Braşov, festival la care am câştigat premiul II. O lună mai târziu, participarea la editia a II-a festivalul "Omul cu o chitara" - de la Brăila, avea să îmi aducă Marele premiu. Acesta a fost şi momentul când am decis să nu mai particip, ca şi concurent, la festivaluri-concurs, chiar dacă nu participasem decât la trei.
O lună mai târziu am început munca la ceea ce avea să fie primul meu album. Şi pentru că primul meu recital, ca şi cantautor, a fost în Cluj, un oraş atât de drag mie şi de care mă leagă foarte multe, am ales Clujul pentru realizarea acestui material. Alături de trei membrii ai trupei rock "Hazard" am început imprimările pentru albumul "Nu mai sunt eu". În vara anului 2008 am finalizat acest proiect. Până în prezent am avut mai multe apariţii la radio şi la televiziune.”




marți, 14 iunie 2011

Muzică bună la ”Dincolo de aparențe”




Muzică bună la ”Dincolo de aparențe”, miercuri seara, de la ora 20.15, la Banat TV. Invitata emisiunii este cantautoarea Didina Curea, una dintre cele mai bune voci ale ultimilor ani și, de departe, cea mai bună voce feminină a Banatului. Câștigătoare a numeroase premii, Didina Curea este supranumită uneori chiar Joan Baez a României, pentru prezența scenică, calitatea compozițiilor și vocea absolut remarcabilă. Nu ratați, așadar, o întâlnire de excepție cu muzica de calitate!
Aici puteți viziona ultimul videoclip al interpretei:
http://www.youtube.com/watch?v=B3u6lVPn984

sâmbătă, 11 iunie 2011

La doua privire

Patimi...politice




Vă amintiţi de mult titratul film al lui Mel Gibson, „Patimile lui Hristos“? O peliculă pe cât de controversată, pe atât de populară şi apreciată, după cum s-a dovedit ulterior. Dar, carismaticul australian n-a făcut decât să ne reamintească mai clar, după 2000 de ani, cât de mult şi de real a suferit Iisus, cu câtă blândeţe şi credinţă a primit El, întărit de Sfântul Său Tată, interminabila flagelare şi cruda crucificare. Aici, numeroasele sensibilităţi etnice sau religioase de tot felul nu-şi au locul, după umila-mi părere. Acestea sunt faptele, nu are rost să le găsim atâtea conotaţii. Efectul nuielelor, biciului cu aşchii de metal cu care a fost maltratat Iisus, sunt cât se poate de reale şi îngrozitoare. Iar metodele romane de crucificare reprezentau tot ce putea fi mai terifiant la acea vreme. Aceasta e esenţa Sacrificiului Divin, faţă de care măruntele noastre patimi nu reprezintă nimic. Gibson ne-a rezugrăvit, cu filmul său, lumea în alte culori. A realizat o peliculă magnifică şi, pe deasupra, mult mai veridică decât delirul producţiilor de serie B şi C de care sunt pline cinematografele şi televiziunile. Am văzut multe filme despre Iisus Hristos, dar parcă acesta te marchează cel mai tare, vezi categoric universul tău altfel, după vizionare.
Dar, nu o cronică tardivă de film vreau să fac aici. În fond, filmul lui Gibson, lansat cu câţiva ani în urmă, a făcut furori la vremea lui și rămâne un moment de referinţă în istoria recentă a cinematografiei. Doresc însă să ne reamintim că ne aflăm într-un an preelectoral. Să nu uităm că Iisus a căzut pradă intrigilor şi patimilor politice. Toată tragedia sa, dincolo de Datul Divin, se datorează acestor manevre. Caiafa şi preoţii săi au făcut politică, Pontius Pilat la fel, mulţimea care-i cerea crucificarea, aidoma. De fapt, Iisus, vestind o altfel de Împărăţie, a deranjat profund un sistem politic aflat în echilibru precar. Asta l-a costat, în viziunea conducãtorilor acelor timpuri, crucificarea. Acum, electoratul românesc, din cauza deciziilor politice obtuze şi a oamenilor politici năvăliţi cu bocancii în acest domeniu, suferă tot un fel de crucificare, e drept ceva mai blândă şi mai silenţioasă, dar la fel de periculoasă. E bine să ne aplecăm acum, când se apropie momentul de putere al cetăţeanului, putere exercitată, desigur, în faţa urnelor, la importanţa politicii, crucială în toate timpurile. De aceea, ar fi indicat să citim cu atenţie printre rândurile mesajelor politicienilor. Sigur, atunci când vom avea ce citi...

joi, 9 iunie 2011

Regele sporturilor

O incursiune în lumea fotbalului reșițean s-a petrecut miercuri, 8 iunie, la emisiunea ”Dincolo de aparențe”. Au participat cunoscutul fotbalist, actualmente antrenor la Fotbal Club Școlar Municipal Reșița, Rocco Sandu, alături de doi dintre micuții dar talentații fotbaliști ai generației 2000 - Răzvan Daniel Miloș și Andrei Burciu. A intervenit în direct și Cristian Bobar, președintele clubului, care a declarat, printre altele, drept un obiectiv clar, accederea în Divizia B și, mai apoi, chiar în A, cu condiția să apară și investitori privați serioși în fotbalul local. Bobar a ținut să precizeze că primăria și Consiliul local doresc ca fotbalul reșițean să nu moară și fac eforturi să asigure condiții pentru acest scop. Deși, s-ar putea să apară o prevedere legislativă care să interzică utilizarea banilor publici în fotbal. Rocco Sandu, cel care a pregătit și pregătește în continuare numeroase și diferite generații de fotbaliști, a insistat pe dăruire totală și pe sacrificiile pe care trebuie să le facă orice copil pentru a ajunge la performanță. Din păcate, însă, în ultimii ani, tot mai puțini copii aleg să vină la fotbal și de aceea, invitația sa către cei care vor să îmbrățișeze această carieră rămâne deschisă. Cei doi copii, Răzvan și Andrei, au declarat, fără echivoc, că idolul lor este fotbalistul Lionel Messi de la Barcelona. în timp ce antrenorul lor preferat e Pep Guardiola.





miercuri, 8 iunie 2011

Muncitorii români din Italia – primii la decesele cauzate de accidentele de muncă




O statistică tristă prezentată marți, 7 iunie, a.c., la Reșița, de expertul italian Paolo Nardozza, arată că în anul 2009 în Italia au suferit accidente de muncă nu mai puțin de 18.469 de români. Conaționalii noștri au produs, adică, în anul de referință citat, 15,5 la sută din accidentele de muncă ce aparțin muncitorilor străini din peninsulă. În același an, 2009, în Italia au murit 42 de români, ceea ce reprezintă 29 la sută din totalul accidentelor mortale în care sunt implicați muncitori străini. Pentru a vă face o idee, ecuadorienii au suferit accidente mortale în proporție de 1,4 la sută, în anul 2009.
Această realitate îngrijorează autoritățile italiene, a declarat marți Paolo Nardozza, în cadrul uni seminar al proiectului ”Securitatea la locul de muncă”, cofinanțat prin Fondul Social European, și care d-a desfășurat la Casa de Cultură din Reșița, în prezența coordonatorilor proiectului și a unor specialiști din domeniul securității muncii. Nardozza a susținut o amplă prezentare a problemelor și legislației italiene în materie de protecție a muncii, rolul proiectului fiind de fapt acela de a sensibiliza atât angajatorii cât și angajații asupra pericolelor care îi pândesc dacă nu respectă normele de securitate în muncă. În legislația italiană actuală dar și în cea românească, muncitorul nu e sancționat pentru încălcare normelor, ci doar angajatorul. Accidentele de muncă subțiază anual bugetul Italiei cu peste 40 de miliarde de euro, adică 2 la sută din PIB-ul statului peninsular, în timp ce pentru cercetare se alocă un procent de 0,5, 0,8 la sută din PIB.
”E insuportabil de mult pentru țara noastră, susține Paolo Nardozza, de aceea milităm cu toate mijloacele pentru conștientizarea tuturor celor implicați spre a respecta aceste norme. Sănătatea și siguranța în muncă sunt drepturi constituționale iar formarea în acest domeniu trebuie să fie continuă. ”
Nu există o explicație clară pentru acest impresionat procent de accidente de muncă produse de români, printre care, cu siguranță și cărășeni, în Italia. Un posibil motiv ar fi acela că în construcțiile italiene lucrează foarte mulți români. Numărul mare al acestora nu influențează însă pe cel al accidentelor de muncă, pentru că alte nații care muncesc în Italia, în număr egal, produc mai puține accidente.
În italia au murit în 2010 1.000 de persoane în accidente de muncă dar numărul acestor tragice evenimente e în scădere, pentru că în 2007 au fost 1.300 de decese. Cheltuielile, însă, se mențin, din păcate iar aceste date statistice sunt doar cele oficiale, pentru că, susține Nardozza, multe dintre accidente nu sunt raportate.

Uniunea Judeţeană C.N.S.L.R. Frăţia - Timiş, împreună cu partenerii de proiect S.C. Casablanca Services S.R.L. şi Asociaţia Colfasa continuă seria evenimentelor destinate transferului de bune practici europene din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ne informează managerul de proiect Beatrice Caitanu. Astfel, săptămâna aceasta, expertul italian PAOLO NARDOZZA, consultant în formare pe tema securităţii şi sănătăţii în muncă, a organizat o serie de seminarii şi întâlniri cu reprezentanţii sindicatelor şi angajaţi din diverse sectoare de activitate în vederea schimbului de bune practici cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă pe şantierele de construcţii şi alte sectoare de activitate, unde rata accidentelor de muncă continuă să se menţină ridicată: exploatare forestieră, siderurgie etc.
Astfel, programul expertului italian a cuprins două seminarii pe tema managementului calităţii şi securităţii în muncă, desfăşurate la Timişoara şi Reşiţa şi două mese rotunde cu reprezentanţi ai sindicatelor din Timişoara şi Hunedoara.
Participanţii la evenimentele acestei săptămâni dedicate schimbului de bune practici în materie de securitate şi sănătate în muncă au generat următoarele concluzii comune:
• Deşi legislaţia în vigoare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este respectată în majoritatea companiilor, conformarea cu aceasta urmăreşte mai mult partea administrativă, decât partea practică;
• Se simte o nevoie acută a creşterii gradului de conştientizare al lucrătorilor, dar şi al angajatorilor cu privire la necesitatea respectării normelor de securitate şi sănătate în muncă;
• Evaluarea riscurilor trebuie să fie un proces continuu şi asumat de către toţi angajaţii, indifierent de sectorul de activitate;


duminică, 5 iunie 2011

Nou mister marțian

Obiect artificial (?) pe Marte, găsit cu popularul program de simulare Google Mars. Ce credeți că ar putea fi? Descoperitorul său, americanul David Martines, l-a numit Bio Stația Alfa dar NASA s-a grăbit să ofere tot felul de explicații alambicate, din care am înțeles că e vorba de o ”sclipire reflectată în camera foto de pe orbită, combinată cu murdărie și cu câțiva pixeli proști”(??!!).




joi, 2 iunie 2011

Rotary Club Reșița, o organizație dedicată comunității

Invitații ediției de miercuri, 1 iunie, a emisiunii ”Dincolo de aparențe” au fost domnii Paul Vasile, Costel Mihăilă și Gheorghe Cârcu, membrii proeminenți ai Rotary Club Reșița, District 2241. Paul Vasile va prelua în curând, pentru un an, președinția clubului și cu această ocazie a expus, alături de colegii săi, o serie de proiecte actuale și viitoare ale cunoscutei organizații reșițene, cu o bogată agendă în slujba comunității. Rotary este considerat cel mai mare ONG din lume iar președinte al unui club poți fi doar o dată în viață. Nu există nimic ocult vizavi de Rotary, ne-au asigurat invitații de miercuri seara, iar în ședințe - care se întind pe parcursul unei ore, săptămânal - nu se face politică și nici religie. Membrii Rotary, însă, pot face politică individual sau în alte organizații politice. Rotary manifestă o deplină transparență dar în cadrul clubului nu poți accede decât în urma propunerii unui așa numit ”naș” sau sponsor, în varianta engleză, care răspunde ulterior total de atitudinea ta în acest club exclusivist. Rotary-ienii, care coordonează și două structuri de copii și tineret - Interact și Rotaract - împărtășesc un set de valori universal valabile, aplecate spre binele societății, al comunității, spre sprijinul fratern al celor în nevoie dar și pe promovarea excelenței. Să mai spunem că, din 20 de distincții ”Paul Harris” - cea mai înaltă recunoaștere rotaryană, acordate la nivel național, trei aparțin unor reșițeni.





miercuri, 1 iunie 2011

La a doua privire

Bata Marianov: un sculptor care vorbeşte!
Daniel Botgros


Nu că alţi sculptori n-ar vorbi, Doamne fereşte, dar la Bata Marianov, originar din Timişoara, actualmente cetăţean german – unul dintre cei mai cunocuţi şi apreciaţi sculptori ai Europei - logosul capătă valenţe publicistice. Valenţe care consacră fără cale de întoarcere un inedit exponent al spiritului întrupat în cuvânt, a gândului turnat, de data aceasta, nu în lemn şi metal, aşa cum ştiam, ci în matricea inefabilă aparent, dar umitor de puternică a cuvântului. Bata Marianov locuieşte în prezent la Frankfurt pe Main dar şi în Sudul Franţei sau la Gărâna, pe vârful Munţilor Semenic.
“Noua sa carte – Dialoguri despre înfăptuire şi desfiinţare – Un sculptor care vorbeşte – (apărută sub auspiciile Fundaţiei Culturale Arca, în care intră în dialog cu omul de televiziune Mihalea Cristea şi lansată recent la Timişoara, n.n.), are un loc cu totul special, scrie criticul Pavel Şuşară. Un loc în care excesul de vitalitate şi irepresibila nevoie de justiţie se revarsă aluvionar, didactic, ocrotitor şi punitive, aşa cum stau ele bine în complexul de manifestări ale unui tip cu personalitate, care a devenit artistică doar pentru că a ratat momentul în care putea fonda o religie sau iniţia o revoluţie planetară.”

Un Don Quijote aprig, îmblânzit de forţa creaţiei

Bata Marianov nu e la prima “ispravă” literară. El a mai scris “Trecerea nimicului prin ceva”, “Pe drumul spre La Mancha – tratat de dizidenţă universală” şi se pregăteşte să lanseze volumul “Laurii de plastic”, în limba sârbă. Pentru că Bata e sârb la origini dar se declară român, în egală măsură. Totul face parte dintr-un proiect mai amplu, ce cuprinde o expoziţie retrospectivă de sculptură intitulată “Snopul”, aflată în aceste zile la Muzeul de Artă din Timişoara.
“Model al luptătorului total, el nu a ocolit nici una dintre căile care sunt în măsură să-i asigure fie şi o victorie abstractă pe câmpul comunicării, scrie acelaşi Pavel Şuşară despre Bata Marianov: a trimis fulminante scrisori deschise, a executat dără milă Uniunea Artiştilor Plastici, a scris text cu ajutorul cărora a reuşit perfect să-şi îndepărteze prietenii dar şi să-şi câştige o mulţime de duşmani proaspeţi şi, în acelaşi timp, cu simţul răspunderii, şi-a reafirmat viguros anticomunismul – atitudine care, de altfel, a şi stat la baza plecării sale din ţară, - însă, în acelaşi timp, a lansat cele mai grele judecăţi şi asupra lumii occidentale, nesimţitoare la valorile immaculate ale creaţiei artistice şi atât de robită faţă de mercantilismul alienant şi impur, i-a scris lungi epistole cancelarului Schroder, s-a opus vehement intervenţiei NATO în Serbia, l-a pus drastic la punct pe preşedintele Bush jr., a făcut demersuri laborioase pentru a deschide o mare expoziţie în SUA şi, în vreme ce profesa o virilă filosofie antimodernă, trudea în spiritul modernităţii la afirmarea ideii în forma artistică şi la promovarea cuvântului ca element esenţial în construcţia simbolică.”

“Mă aflu în postura quasi-schizofrenă de a face artă plastică şi a scrie”

“Timişoara e oraşul meu natal, ne-a declarat Bata Marianov în exclusivitate iar aceasta e o expoziţie retrospectivă mai amplă. Vine ziua socotelii, ca să spun aşa, şi trebuie să faci o retrospectivă şi acest lucru îl fac acum. Am găsit o bună primire aici, la Muzeul de Artă, la directorul Marcel Tolcea, care mi-a şi propus să fac o asemenea expoziţie. Cu ocazia aceasta a apărut şi un album foarte frumos cu lucrări de-ale mele. Am început invers, cu vernisajul la urmă, alături de ultimul volum din seria aceasta de lansări. Cred în sincretismul artelor, nu pentru că el ar fi automat, nu că s-ar putea face automat o translaţie, pentru că sunt două lumi diferite, lumea formelor şi lumea logosului. Dar şi alţi artişti plastici au scris. Sigur, nu vreau să dau nume acum foarte, foarte mari, ca să nu se creadă că la caut alăturarea, dar Michelangelo a fost un extraordinar de mare poet. Sonetele sale le consider, eu, care vorbesc fluent limba italiană, dialectul toscan în care a scris Michelangelo şi care a devenit ulterior limba italiană literară, că sunt aproape la fel de mari ca ale lui Dante. Apoi, Petrarca. Nu vreau nici un fel de asemănare, repet, dar doresc astfel să legitimez vorbele pe care le-am spus. Este posibilă o joncţionare între cuvânt şi formă. Eu întotdeauna am simţit nevoia de a opera în ambele, pentru că mi se părea că întotdeauna când ajungeam la o esenţialitate a formei, ceva îmi scăpa, parcă ceva se lăsa mai bine explicat prin logos şi invers, desigur. Pentru mine scrisul a fost mai mult decât o nevoie, pentru că ajungând în spaţiul cultural Germanic, unde se întâmplă un fenomen care caracterizează arta contemporană, mai mult sau mai puţin. Un fel de radicalizare, o întoarcere a spatelui către artele frumoase. O teamă de-a nu cădea în noi ideologizări. Vizavi de formă ei au o atitudine mai mult decât critică. Arta plastică în Germania este o veşnică negare a ceva. Şi atunci, trebuind să coabitez în acest spaţiu, afost nevoie să mă dedublez într-o postură quasi-schizofrenă, ca să nu las negaţia să pătrundă în contextual operei mele plastice, am început să scriu, pentru a da replică la forma conceptualizantă de a face plastică. În scris pot fi foarte critic, foarte dur dar nu voi lăsa să pătrundă negaţia în plastica mea. Scriu, critic, înjur, spun tot ce vreau să spun dar atunci când fac plastică mă inched şi mă abandonez în bucuriile mele artistice. “
Un status-quo de excepţie, aşadar, la Bata Marianov, un destin artistic amplu, asumat cu forţa eternei opoziţii, nu sterile, ci profund creatoare.