marți, 30 august 2011

Medicamente… nocive




În România devine tot mai greu să-ți cumperi medicamente. Dacă, odată, ele constituiau o chestiune la care apelai doar la nevoie, tema medicamentelor a devenit un subiect la ordinea zilei, obiect de campanie electoralã și de tot felul de negocieri mai mult sau mai puțin oculte. De ce s-au transformat medicamentele în ceva atât de important și, mai nou, atât de frustrant? Pur și simplu din cauza costului. Prețurile la medicamente au explodat literalmente, generând probleme majore nu numai în rândul pacienților, dar și la nivelul instituțiilor de sănătate, farmaciilor sau al guvernanților. E drept, au apărut compuși farmaceutici complecși, de ultimă generație, mai scumpi decât clasicele produse românești, poate și cu acțiune mai eficientă. Dar, cu atât mai inaccesibili.
Problema e însă că și producătorii români urmează acest model. Fără investiții mari, cu aceleași substanțe active, dar, poate, cu un ambalaj mai modern, aceleași medicamente costă de te cocoșează. Banalele picături de nas, Bixtonim, au ajuns la peste doi euro flaconul de 10 ml. Și sunt un produs românesc. Am dat doar un exemplu, fără a mai vorbi acum de medicamentele cu adevărat scumpe. Aceste prețuri – generate de un sistem bazat exclusiv pe o idee de afaceri, și nicidecum una socialã – creează probleme majore. Spitalele își consumă din greu fondurile pe medicamente, casele de asigurări suportă sume uriașe pentru compensarea acestora, despre pacienți ce să mai vorbim? Singurii avantajați – firmele producătoare. Poate și farmaciile, deși au și acestea dificultăți în ceea ce privește rulajul unor medicamente scumpe.
Cât e, însă, preț real și cât vine de la diverși intermediari în această afacere? N-ar fi, probabil, greu de calculat. Dar acești doi factori, combinați, dau adevărata măsură a prețului la medicamente. Retragerile strategice ale unor tipuri de medicamente și compuși chimici de pe piață, pentru reintroducerea lor, după disperarea pacienților, cu ambalaje modificate și prețuri triplate, agresiva publicitate, toate fac parte dintr-o viziune de afaceri care rulează în domeniu cifre de afaceri de miliarde de euro. În plus, parcă avem tot mai multă nevoie de medicamente. Drept e că nici nu ducem o viață sănătoasă, dar asta vine, de asemenea, din zona standardului economic scăzut. E greu să respecți recomandările medicilor, ale nutriționiștilor, când câștigi ca în România. De aceea avem nevoie de tot mai multe medicamente. Care se dovedesc tot mai „nocive“ la buzunar.


sâmbătă, 27 august 2011

Reșița, încotro?



Omul de afaceri reșițean Gheorghe Filipescu a fost invitatul emisiunii Dincolo de Aparențe din 24 august. Filipescu a fost prima personalitatea a Reșiței care a anunțat că va candida la primăria municipiului, fie din partea unei formațiuni politice, fie independent. De altfel, patronul firmei de construcții Consproiect a declanșato serie de discuții și de consultații publice cu privire la viitorul Reșiței, pe care îl vede așezat pe o temeinică bază economică, ce ar urma să aducă în primul rând locuri de muncă și, deci, stabilitate socială. Filipescu a citat, cu această ocazie, ideea ca ”Reșița să se întoarcă în uzină”, așa cum afirma fostul primar Liviu Spătaru, acum susținător al lui Gheorghe Filipescu la fotoliul de primar.




vineri, 19 august 2011

Criza culturii sau cultura crizei?



Acest aparent joc de cuvinte, potențator, însă, al unor forme de conținut semnificative pentru epoca pe care o traversăm, a constituit tema întâlnirii de miercuri, 18 august, de la Dincolo de Aparențe, în care invitat a fost distinsul critic literar Ada D. Cruceanu, fost inspector șef al Inspectoratului Județean pentru Cultură și Patrimoniu Național. Traversează cultura o criză în consonanță cu criza financiară, economică, socială sau de altă natură? Pe de altă parte, avem într-adevăr de-a face cu o adevărată cultură a crizei, sintagma pe care am ajuns să o fetișizăm și să-i dăm conotații surprinzătoare, integrând-o în cele mai diverse activități? Ada D. Cruceanu, una din personalitățile criticii literare și artisitice proeminente ale Banatului și, în același timp, un complex om de cultură, a nuanțat cu eleganță faptul că nu avem de-a face cu o criză autentică nici în cultură și nici în societate. Problema literaturii și culturii române este însă că nu se dovedește a fi suficient tradusă. În plus, e de preferat să avem de-a face cu o interculturalitate și nu cu o multiculturalitate, care poate duce la enclavizare, așa cum se întâmplă acum în unele state dezvoltate. Un dialog, așadar, agreabil, capabil a pune în granițe firești starea actuală a culturii mondiale și a celei locale, cu nimic mai prejos.



marți, 16 august 2011

O nouã monedă de schimb


Înainte de denominarea leului și cu mult înainte de adoptarea euro drept monedă națională, o altă monedă ciculă frecvent: „alegătorul“. E o monedă forte, cu multă căutare la politicieni, la actualii sau viitorii aleși. „Alegătorul“ sudează punți, deschide uși, leagă prietenii dar, cel mai des, cumpără. Cu puterea unei valute adevărate, mai tare, în perioadele de alegeri, decât orice altă monedă. Toată lumea politică poartă în „portofel“ cantități mai mici sau mai mari de „alegători“. Fiecare după posibilități, după puterea de persuasiune, după relații sau promisiuni. Este zeul temporar la care se închină toată lumea politică din patru în patru ani, cu o fervoare greu de imaginat în alte perioade normale. Cel care conferă numele noii „monede“, bietul alegător, simte pe pielea lui concertul disputelor cu caracter electoral, pentru că adevărata bătălie se duce acum, în afara campaniilor electorale oficiale. Acum ies la iveală tot felul de „învârteli“, de pete negre la dosar, de atacuri la diferitele decizii și acțiuni, la contul din bancă, la dosarul penal, ba chiar și la moralitate. Atacurile sunt mai mult sau mai puțin documentate. În plus, fiecare are o anumită rezervă, ca în celebra scenă biblică, cea cu Maria Magdalena și cu piatra. Uzându-se de moneda „alegător“, o sumedenie de permutări au loc pe secenele politice, atât cea cenrală cât și cele locale. Este, ca la fiecare ciclu electoral începutul unui tsunami care va mătura aproape toate organizațiile, val declanșat în primul rând de așezările de pe liste, pentru diversele funcții și demnități. Fiecare partid are nemulþumiții săi, unii mai cu putere de opinie, alții cu mai puțină putere. Se trece de la o formațiune la alta, se resuscitează organizații moarte, totul pentru alegeri. Aici, pe lîngă „alegător“, mai apare o monedă: ceea a interesului personal. Pe aceasta nu mai știu cum s-o numesc. Numiți-o cum vreți, dar și asta e tot o monedă forte. Poate chiar mai forte decât prima. Pentru că în orice țară din lume există interes în politică. Numai că acesta reprezintă poate 5% din treaba politicianului. Pe când la noi e aproape invers.

vineri, 12 august 2011

Când miniştrii descalecă...



Un „descălecat“ ministerial în teritoriu, e, întotdeauna, un eveniment. Dacă nu atât pentru omul obişnuit, pentru autorităţi însă - de la cea mai mică la cea mai mare – are rezonanţe aparte. Lumea ministerială e întreţesută cu cea din teritoriu, cu prefecturile, cu consiliile judeţene, cu primăriile, cu instituţiile deconcentrate (un alt termen care-ţi împleticeşte limba, după „descentralizate“). Dar, pentru cei din teritoriu, lumea ministerială se poate rezuma şi doar la o secretară plină de exces de zel, un consilier sau un funcţionar din ministerul respectiv. Pentru că, atunci când vine vorba de probleme din ţară, multe uşi capitonate gros ale titularilor de ministere devin o cetate inexpugnabilă. Se transformă în Troia. Chiar parlamentarii trebuie să facă uneori antecameră la uşile ministeriabililor. N-au de ales, fiind, de pildă, din acelaşi partid. Iar când eşti din acelaşi partid, nu-ţi poţi interpela în parlament ministrul propriei tale formațiuni, nu-i aşa? Din această cauză sprijinul, „intrarea“ la Bucureşti, la vreunul dintre ministere, a devenit ceva de legendă. Adică, ai sau n-ai intrare. Dacă n-ai intrare, nu obţii nici fonduri, şi te amendeazã electoratul. Iar dacă ai, treaba se schimbă, poţi fi blagoslovit cu vreo hotărâre de guvern care să-ţi aducă bani. Din care, fireşte, îţi poţi mulţumi alegătorii. “Pilele”, “uşile deschise” la Bucureşti au devenit motiv de fală pentru orice partid iar politicienii dâmboviţeni încurajează mai pe faţă, mai amuzat-discret, poziţia adusă de spate a “provincialilor”. Păi nu imensa reţea de aleşi sau numiţi locali le dă lor putere? De unde şi-ar trage seva dătătoare de influenţă, dacă nu din încordarea muşchilor faţă de cei din provincie?
Dar miniştrii pot veni şi în teritoriu. Ei însă fac arareori aceste vizite, doar atunci când interesele de partid o cer. Sau când cineva e suficient de influent pentru a-i determina să-şi îndrepte atenţia spre o zonă sau alta. Avem, prin judeţe, adevărate “întreceri socialiste”, mai ales în preajma alegerilor, pentru ca o activitate sau alta să fie girată de o înaltă faţă ministerială, ce descalecă din magicul viespar de putere de la Bucureşti. Miniştrii, însă, vin şi pleacă. Uită. De aceea trebuie să-i cauţi la Bucureşti. Să ajungi în preajma uşii capitonate. Să le reaminteşti. Din nou şi din nou...

joi, 4 august 2011

Ochiul public



Am dezbătut miercuri, 3 august, la ”Dincolo de aparențe”, împreună cu colegul jurnalist Dan Popoviciu, o temă sau o serie de teme incitante, puse sub genericul ”Ochiul public”. În ce măsură mai e presa acel ochi public, care e perioada pe care o traversăm, spre ce ne îndreptăm, cum au făcut averi din nimic unii care nu mai dau socoteală nimănui, care mai este rolul mass-media în tot acest joc, încotro merge Reșița și Caraș-Severinul, precum și multe alte teme, au făcut obiectul unei discuții timp de mai bine de o oră. Dan Popoviciu cordonează în prezent săptămânalul de Caraș-Severin ”P(r)ostul Mare” dar are și o afacere care nu are legătură directă cu presa. Cunoscutul ziarist cărășean tocmai a debutat cu proză - un fragment de roman - în revista reșițeană ”Reflex”, coordonată de poetul Octavian Doclin.



marți, 2 august 2011

Democraţia naturii




Speram să nu mai am ocazia să scriu despre natură decât în termeni elogioşi, în metafore şi figuri de stil care să încerce a fi comprehensive pentru măreţia şi durabilitatea ei. Din nefericire, însă, dramele tot mai dese provocare de fenomenele naturale mă determină să (-mi) reamintesc cât e de important ca această splendoare să rămână intactă, să dăinuiască aidoma unui „sistem“ întrepătruns miraculos cu existenţa noastră şi de care, până la urmă, depinde viaţa noastră, a tuturor. Îmi place enorm natura, dar, evident, nu fac parte din militanţii activi împotriva deteriorării ei, cum sunt cei de la Greenpeace sau alte organizaţii similare radicale. Găsesc însă cu cale să observ că inconştienţa umană nu face decât să pună pas cu pas în operă avertismentele considerate poate puerile ale autorilor de SF, care au scris sute de capodopere pe această temă sensibilă. Lumile dramatice imaginate de ei, în eventualitatea distrugerii iremediabile a naturii, ar fi trebuit să pună pe gânduri şi pe cel mai sceptic şi nepăsător industriaş, care crede că, odată cu dispariţia sa fizică, se va încheia şi ciclul civilizaţiei umane pe Pământ şi, deci, oricum nu mai e nevoie să-şi bată capul cu viitorimea. Scriitorii de literatură de anticipaţie, scenariştii, dar şi oamenii de ştiinţă vorbesc de ani de zile despre efectul de seră, despre încălzirea globală, despre întunecarea globală. Noţiuni ce păreau, însă, abstracte. Până acum, când asistăm neputincioşi la chiar fenomenul de încălzire globală. Acestea sunt unele dintre primele simptome: furtuni catastrofale, fenomene meteo extreme, tendinţa spre două anotimpuri, acolo unde erau patru. Natura se dovedeşte de departe cel mai democratic element: loveşte neaşteptat de puternic şi acolo unde performanţa economică e un lucru vădit şi, teoretic, ar fi existat mai multe mijloace de apărare. Acolo unde cicloanele nu erau un fenomen neobişnuit, forţa, monstruozitatea lor actuală fiind, de fapt, dramatica necunoscută din respectiva ecuaţie. Toate manifestările naturale, toate fenomenele meteo sunt, cu siguranţă, exacerbate în ultimii ani, se vede asta cu ochiul liber. Ploile sunt mai multe şi mai acide, soarele arde în loc să încălzească, pentru că pătura de ozon s-a rarefiat.

Priviţi afară sau la buletinele de ştiri! Prăbuşiri de temperatură cu peste 20 de grade de la o zi la alta. Drumuri blocate de zăpadă, la o zi, două, după ce oamenii încă mai mergeau la iarbă verde, în haine de vară. Te uiţi, neputincios, la inutilele haine de toamnă sau de primăvară din dulap, te scarpini în creştetul capului şi îşi spui: parcă în copilăria sau adolescenţa mea nu era aşa. Ceva s-a schimbat…