La a doua privire

Sub acest generic reiau o parte dintre comentariile și eseurile mele apărute în ultimii ani pe diverse suporturi mass-media, lor adăugându-li-se, desigur, altele noi, în consonanță cu evoluția evenimentelor. Ele vin, într-o anumită măsură, în completarea temelor dezbaterilor televizate de la Banat TV, încercând să se constituie într-un model sau poate doar într-o simplă unealtă de înțelegere a realității. Sper să vă fie de folos.

Balanța înclinată

Există oameni în România acestei perioade care nu simt deloc criza. Ba dimpotrivă, prosperă, duc o viață frumoasă, cu realizări materiale mult, mult, peste media. Nu sunt oameni de afaceri, nu sunt funcționari publici, în accepțiunea generală a cuvântului, care se chinuie cu ce le-a mai rămas din salarii după măsurile de austeritate, nu sunt nici politicieni. Sunt o castă. Una deja celebră: magistrații! S-a glosat foarte mult pe prestația acestor oameni puși să împartă dreptatea. S-a și generalizat, într-un mod de multe ori eronat, blamând o întreagă categorie socială pentru pozițiile unuia sau altuia dintre magistrați. Repulsia sau admirația față de judecători sunt vechi de când lumea, practic de când există instituția judecății. Cei blamați spun, la rândul lor, că justițiabilul nu e niciodată mulțumit. De aici și acerbele critici față de actul de justiție. Ne arată, cu suficiență, de la înălțimea poziției și salariilor lor, că nu înțelegem dreptul, că nu totul e așa cum pare din afară. Că o soluție diferită pronunțată în cauze absolut identice înseamnă de fapt o filozofie diferită a viziunii asupra actului de justiție. Nu contează că la capitolul Justiție avem poate cele mai mari probleme din Uniunea Europeană, pentru că europenii nu de naivi cer armonizarea practicilor judiciare. Adică exact ce nu se întâmplă la noi.

Cu rezerva că printre judecători și magistrați, în general, există mulți oameni remarcabili și că dreptul nu e o specialitate facilă, mai ales dacă o iei în serios, ne permitem însă să ne ridicăm împotriva unei anumite absurdități care guvernează soluțiile și pronunțările unor oameni ale căror decizii au un impact formidabil asupra justițiabililor. De aceea, vom oferi, cu permisiunea dv. dragi cititori, un exemplu local, dar cu valențe generale, în fond. Pentru că el poate cu ușurință fi translatat spre orice zonă românească. Bunăoară, câteva sute de funcționari publici din Primăria reșițeană se luptă de luni de zile cu justiția pentru un motiv cu eleganță spus curios: în urma unui control al Curții de Conturi Caraș-Severin, inspectorii de acolo (ne vom ocupa altădată și de ei, pentru că și aceia sunt o castă de neatins) au decis că sporurile pe care le-au primit acești oameni pe parcursul anilor 2008-2009-2010 sunt nelegale și trebuie returnate, deoarece funcționarii publici nu au dreptul să obțină venituri decât din câteva surse specificate de lege. Nu vrem să vă încărcăm cu detalii. Cert e însă că aceste sporuri, fără de care mulți dintre oamenii din primărie ar fi lucrat pe salarii „motivante” de 4-500 de lei, erau acordate în urma unui contract colectiv de muncă perfect legal și înregistrat ca atare la ITM. Pentru că legea salarizării e mai veche decât cea de funcționare a Curții de Conturi, cu care nu concordă. Paradoxal, pe exact același contract colectiv de muncă, angajații primăriei au mai câștigat în instanță de două ori (ultima oară în 2007). Acum, judecătorul Gabriela Șuhani de la Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția de nelegalitate invocată de apărători: în fapt consilierul juridic al Cartel Alfa Caraș-Severin, Sorin Mocârț, care se luptă singur cu morile de vânt. Iar conducerea primăriei, reprezentată prin primarul Mihai Stepanescu, a acționat în judecată proprii angajați, cărora tot această conducere le-a oferit aceste sporuri, în loc să conteste în instanță hotărârea Curții de Conturi. În condițiile în care Curtea de Apel Timișoara sau poate chiar CEDO, dacă se va ajunge până acolo, nu va avea o decizie favorabilă acestor oameni, sute de angajați trebuie să returneze eșalonat sporuri (absolut modeste, dar carre adunate dau sume mari) de zeci de mii de lei fiecare, pentru care li s-a și făcut hârtii de impunere.  

Nu dorim în nici un caz să influențăm actul de justiție, așa cum ne-a fost deseori reproșat nouă, jurnaliștilor, care nu facem decât să ne constituim în transmițători ai ecoului public. Nici nu vrem și nici nu putem. Dar dacă democrația mai există în țara asta și, în acest context, împărțirea puterilor în stat nu e doar un  simplu enunț, atunci trebuie să semnalăm că uneori deciziile magistraților care nu împărtășesc deloc greutățile justițiabililor lor, pot frânge destine. Și nu unul, două, ci sute.