miercuri, 30 noiembrie 2011
Întâi din inimi
Mulți ani de-a rândul, după 1990, 1 Decembrie ni se părea o dată străină, o sărbătoare parcă impusă. Venea din negura istorică creată de stăpânirea roșie, ca o aniversare stranie, din străfundurile amorțite ale spiritului național, după mai bine de 50 de ani de comunism. Era ciudat, cumva. 1 Decembrie era iarna, uneori cu ger de crăpau pietrele, alteori cu ninsori abundente sau cu ploi reci și sâcâitoare. Nu era în luna august, cu mititei și bere, cu beții câmpenești și defilări grotești, singurele ”plăceri” publice admise de acel regim. În timp, 1 Decembrie, Ziua Națională a României, a ajuns la o reconciliere cu românii. A început să însemne ceva. Istoria reală, nefardată, a ieșit la iveală, chiar dacă și acum mulți se feresc de ea, cu stinghereală. Cu largul concurs al mass-media, căreia aici trebuie să-i recunoaștem, fără a fi subiectivi, meritele, 1 Decembrie a redevenit, cel puțin în parte, acea zi specială în care România și românii trebuie să se simtă mândri.
Nu voi face aici recurs neapărat la istorie, pentru că împrejurările rarului și prețiosului moment istoric de la 1918 sunt deja cunoscute. Voi marca, însă, cu permisiunea dv., o stare anume care ar trebui să ne copleșească. O stare în care să ne simțim egalii oricui de pe această lume, uitând că de multe ori suntem jigniți, ignorați, ținuți cu capetele plecate pe la niște ”porți” europene înalte doar pentru că așa vor neapărat unii să le vedem. O anume atitudine care să ne readucă în minte și inimi faptul că acest popor a dat o listă impresionantă de personalități mondiale și numai o nefericită (de multe ori) geografie istorică a făcut să nu fim văzuți întotdeauna așa cum s-ar fi cuvenit. Dar, noi românii, am avut și avem, de o etenitate, în sânge, o naturalețe a talentului, a creativității, o dezinvoltură uimitoare a spiritului, pentru care n-am făcut niciodată false eforturi de a o arăta și altora. Nu ne-am construit, ca alții, cu sudoare și grămezi de bani, o fațadă bine zugravită, chiar sclipitoare, pentru a epata ca națiune, ci am construit, fiecare, pentru noi, o conjunctură națională și românească în care, cu toate greutățile, ne simțim uneori bine. N-am avut nevoie să prefabricăm nimic ci, de multe ori, am fost noi înșine. Așa cum au demonstrat și demonstrează vârfurile acestei națiuni.
Am scris de multe ori despre 1 Decembrie și despre alte sărbători ale românilor, fie ele laice sau religioase. Un aspect, însă, un fel de fir roșu, o distinctă și plină de forță coloană vertebrală, ar trebui, cred, să ne anime de ziua noastră națională, Anume, demnitatea, combinată cu respectul pentru semenii noștri, pentru valorile naționale, și cu respectul pentru creativitate. Doar creativi fiind vom putea să ne depășim o condiție pe care, din nefericire, ne-o fixăm singuri. Nu se întâmplă niciodată ca un popor să vrea să umilească alt popor. Poate unii vremelnici lideri ar dori nebunia asta, dar aceasta e altă poveste. De aceea, fără să ne simțim apăsați că cineva din lumea asta se străduiește cu tot dinadinsul să ne îngenuncheze, să fim mândri că suntem români, că avem o țară minunată și să uităm, măcar pentru o zi de greutăți.
joi, 24 noiembrie 2011
Să redescoperim demnitatea!
Îmi plac oamenii pasionați. Priviți de multe ori cu falsă condescendență, cu artificială înțelegere sau cu rânjete disprețuitoare de cei a căror viață se limitează la folosirea excesivă a tubului digestiv sau a altor sisteme ale organismului cu care i-a blagoslovit Dumnezeu, ei își duc netulburați mai departe frumoasa lor cruce, apreciați însă de cei care mai pricep câte ceva. E drept, destul de puțini. Pasionații adevărați ard la focul pasiunilor lor, își dedică viața unor îndeletniciri care îi aduc la acel catharsis personal de care avem fiecare nevoie, fără ca întotdeauna să realizăm acest lucru.
Un pasionat este și Dan Paici. Cărășeanul - cu care am avut onoarea și plăcerea să mă întâlnesc de două ori la emisiunea pe care o realizez la Banat TV - iubește necondiționat muntele. Dragostea sa pentru mediu, pentru natură, pentru masivii bănățeni sau pentru cei ai lumii largi, este deja proverbială. Pasiunea sa pentru munte dar și pentru provocările pe care ți le pot oferi alte părți ale globului, l-a dus, în luna octombrie, tocmai în Nepal, la poalele lanțului himalayan. Deși, e puțin impropriu să spui la poale, pentru că Nepalul este în general o regiune înaltă, un stat în pantă, dacă-mi permiteți o ușoară ironie afectivă. Dan Paici a plecat într-o călătorie inițiatică, așa cum se întâmplă când iei contactul cu o lume total diferită, cu o spiritualitate aparte, aproape complet străină pentru noi. Pasiunea omului de munte cărășean l-a dus nu numai spre înălțimile probabil celui mai celebru lanț muntos din lume, ci în mijlocul unor oameni surprinzători. Niște oameni pentru care timpul, evenimentele, au o altă curgere. Lipsiți, cel puțin aparent, de frustrările omului occidental, nepalezii vorbesc, e drept, și ei, la telefonul mobil, dar nu se enervează că internetul nu merge mai repede. Nu sunt amărâți că mănâncă o mână de orez, sau cultivă pe terase cât treptele unei case din Europa. Arborează, pompos, denumirea de hotel pe orice căsuță mai acătări, care oferă cazare de un dolar și jumătate pe noapte. O fac însă pentru turiști, ei simt că noțiunea de hotel e familiară străinului. Cel mai simplu nepalez, povestește pasionatul Dan Paici, cunoaște câteva cuvinte englezești, e drept, situația datează din anii de dominație britanică asupra zonei. Cât de săraci, nepalezii sunt foarte omenoși și primitori. Porterii lor cară în spate pentru turiști greutăți de peste 70 de kilgorame, copiii duc legături de lemne aproape la fel de grele ca ei. Nu au prea multe distracții, muncesc câte ceva de mici. Fiecare face câte ceva aici, spune aventurierul nostru, cărășean.
Sunt multe de povestit și vă vom mai împărtăși și aventura inițiatică a pasionatului Dan Paici. Ce voiam să relev aici, este ceea ce spuneam la început: îmi plac oamenii pasionați. Dan Paici a cheltuit cam 2.000 de dolari pentru a sta douăzeci de zile în Nepal. A mers acolo, la aproape 6.000 de metri altitudine, arborând un costum popular bănățenesc, vechi de o sută de ani, oferit cu drag de o familie de bănățeni. Prietenii săi canadieni care l-au însoțit spuneau oricui, în Nepal: suntem români stabiliți în Canada! Nu canadieni de origine română. Dan Paici a redescoperit demnitatea în micul și săracul Nepal! Nouă a început să ne fie jenă că suntem români, spune omul de munte și nu e în regulă. Am uitat să ne mândrim cu esența noastră... (Articol apărut în publicația online Vox Banat)
Invitatul meu din 16 noiembrie 2011 a fost omul de munte și exploratorul Dan Paici.
Prin ochii sindicatelor
Sindicaliștii din Blocul Național Sindical l-au numit pe președintele CJ Caraș-Severin ”ambasadorul confederației în relația cu politicul” Președintele Consiliului Județean Caraș-Severin, Sorin Frunzăverde, a primit ieri, într-un cadru festiv, medalia ”Personalități ale Blocului Național Sindical”. Distincția a fost acordată cu ocazia împlinirii a 20 de ani de existență a acestei confederații sindicale. Care, de altfel, se află acum în fața unor noi provocări interesante, așa cum a declarat cu mai multe ocazii Nicolae Țeicu Drăgan, președintele BNS Caraș-Severin, cel care i-a și înmânat medalia președintelui Frunzăverde, în prezența unor personalități din administrație și sindicate. ”Este un moment aniversar pentru noi, a spus Nicolae Drăgan în discursul său, moment în care am putut trage linie și să vedem ce am făcut. O spun însă cu regret, săgeata activității sindicale a avut un parcurs ascendent până în anul 2000, dar până în 2010 am ajuns la cea mai joasă țintă a mișcării sindicale. Am pierdut mult, am pierdut un contract de muncă la nivel național, fapt care se simte și are repercusiuni la nivelul membrilor noștri de sindicat, care, prin noua legislație sindicală, se numesc lucrători. Dar, suntem azi aici pentru că Consiliul Național al BNS a hotărât un lucru frumos, acceptat și votat de toți membrii acestui consiliu. Președintele nostru, Dumitru Costin, m-a delegat să înmânez domnului președinte Sorin Frunzăverde o distincție dedicată celui pe care noi l-am numit ambasadorul BNS în relația cu politicul. Am convenit, însă, să vorbesc din suflet, fără vreun speech pregătit. Pentru mine, cele mai importante lucruri sunt credința, echilibrul și competența. Când mă refer la credință, nu pot să omit legătura care s-a creat între Dumitru Costin și dv., domnule Frunzăverde, în 1994. Ați crezut în sindicate, în necesitatea acestei structuri. Echilibru, pentru că în județul Caraș-Severin ați ținut un echilibru între toate sindicatele și confederațiile. Chiar ați avut consilieri din rândul sindicatelor. De fapt, nu numai la sindicate ați menținut un echilibru. ci și în propriul dv. partid, drept pentru care vă felicit! Cât despre competență, de câte ori am venit cu o problemă la dv., ne-ați fost un real sprijin și un adevărat vizionar”. ”Cuvintele pe care le-a rostit dl. Drăgan sunt prea frumoase, a spus Sorin Frunzăverde. Aceasta și pentru că eu sunt primvicepreședinte al unui partid care a luat unele măsuri nu tocmai populare pentru sindicaliști și pentru bugetari. Aceasta e o realitate. cu atât mai mult, această distincție care mă onorează, are mai mult un caracter personal decât unul politic. E adevărat că începuturile mele se leagă de mișcarea sindicală. În martie 1990 am scris prima platformă din ceea ce ulterior avea să devină Cartel Alfa, pe care am prezentat-o la București primului ministru de atunci, Petre Roman. Atunci am susținut pentru prima dată revendicările muncitorilor siderurgiști, la acel început de nou ev în România. A fost o perioadă mult mai frumoasă decât cea de azi. Și pentru că aici sunt și reprezentanți ai sindicatelor bugetare, vreau să le spun că știu că situația bugetarilor este una dramatică. De aceea, încerc pe cât posibil să induc colegilor mei de la guvernare măsuri de creștere a veniturilor bugetare și a pensiilor, cât mai rapid. Sindicatele de la Reșița au reprezentat, nu întâmplător momente de afirmare ale sindicalismului românesc. Au adus cu ele un sistem de revendicări sindicale autentice, cum au fost cele din 1994, de la Reșița. Au fost și alte momente de emancipare sindicală la Reșița, de altfel. Orice om politic normal, cum cred că am rămas și eu în aceste zile, își dorește un partener sindical responsabil. Nu prea puternic, dar responsabil. De aceea, cred că această aparentă destructurare are doar un caracter episodic și că veți fi pentru noi și noi pentru voi, acel partener social cu care e nevoie de o coabitare autentică. Județul are în față mai multe provocări, dar am putea spune că am stabilizat cumva industria siderurgică, prin cele două combinate moderne, de la Reșița și Oțelu Roșu. Vom încerca să menținem pe linia de plutire, măcar, și UCMR, pentru că uzina a fost indisolubil legată de arhitectura industrială în întregul ei. Oricum, am convingerea că mișcarea sindicală din România își va ocupa locul pe care îl merită în România”. BNS va edita, începând de acum, o publicație săptămânală numită ”Pagina 1”, care va reprezenta, crede Nicolae Drăgan, un salt în ce privește cunoașterea mai bună a valorilor sindicale. (Articol apărut în Ziua de Vest, în 24 noiembrie 2011, semnat de Daniel Botgros)
Invitatul emisiunii ”Dincolo de Aparențe” din 9 noiembrie 2011 a fost Nicolae Drăgan, președintele BNS Caraș-Severin.
joi, 17 noiembrie 2011
Mi-am promis că mă întorc !
Irina Botgros
S-a întâmplat să vizitez prima data Marea Britanie in februarie, anul acesta si mi-am promis ca revin, iar dupa 7 luni am aterizat din nou la Londra.
In copilarie am avut ocazia sa vad Austria, Germania, Ungaria, insa cind spui ,,Anglia,, parca te invaluie o altfel de magie, o magie a civilizatiei cosmopolite, a englezilor care nu sunt deloc ,,reci si distanți,, , a peisajelor de un verde care parca doare de atita intensitate si frumusețe, maretia cladirilor impozante cu o arhitectura care te copleșește.
,,Când un om este plictisit de Londra este plictisit de viață, pentru că în Londra există tot ce-ţi poate oferi viata, spunea Samuel Johnson, unul dintre cei mai importanţi autori ai literaturii britanice a secolului 18. Intorcindu-ma acasa, i-am dat dreptate.
Daca m-ar intreba cineva ce inseamna pentru mine sentimentul de libertate sufleteasca as raspunde fara ezitari: Londra, cu Oxford Street, unde te poti relaxa doar privind trecatorii, atit de diferiti, dar cu aceleasi puncte comune: bun gust, eleganta, modernism si stil. Urmarindu-i, te simti de parca ai viziona un film artistic in care eroii sunt manechine prezentând moda. London Eye, Tower Bridge sau Big Ben–ul, Westminster Abbey, Muzeul National de Istorie sau parcurile pline de flori si veverițe, odata vizitate iți vei dori mereu sa le revezi, asemeni unui film bun de dragoste.
Cum m-am indragostit de Bath…
Insă mergând mai departe, spre Somerset, o regiune din sud–vestul Angliei, ajungi intr-un orasel amplasat intre coline și dealuri, o localitate care aduce – păstrând proporțiile, desigur, - cu Băile Herculane, din Caraș-Severin. Bath este renumit pentru băile romane care datează din anii 43 î.Hr., construite de romani, datorita existenţei în regiune a apelor termale. Izvoarele termale erau, de altfel, cunoscute înaintea stăpânirii romane, fiind primele ape termale din Anglia. Oraşul devine în timpul domniei reginei Elisabeta I a Angliei o localitate balneară, si ulterior un punct de atracție turistică, fiind zilnic vizitat de turiști de tot felul de nații.
Centrul Bath-ului, cu The Abbey Church of Saint Peter and Saint Paul, de o frumusețe impresionantă, cladirile atit de vechi iți insufla istorie parcă prin fiecare caramidă, grupurile de turiști asiatici, germani, italieni pe fața carora citești foarte ușor entuziasmul pentru ceea ce vad in jurul lor, totul dar absolut totul, te duce cu gindul la cel mai frumos basm…din care, parcă, lipsesc doar printesele cu rochii impunatoare si trasurile cu cai.
La fiecare pas intilnesti numeroase clădiri istorice, care datează mai ales din perioada georgiană, una dintre cele mai cunoscute fiind Royal Crescent. Din curiozitate, mi-am dorit să urc pe coline doar pentru a vedea mareția orasului de undeva de sus, Bath-ul fiind contruit pe un fel de terasamente. Deși nu e un oraș mare, nu iți ajunge o singură zi sa-l vizitezi, deoarece la fiecare pas descoperi locuri pe lingă care nu poți trece fară să nu-ți doresti sa ramâi. Parcurile foarte mari, pline cu flori aranjate cu o grija excesivă, si tunse parcă ,,enervant,, de meticulos, parcuri in care tinerii stau pur si simplu intinși pe iarbă ( acolo este voie) si admiră veverițele, care vin si iti culeg din mână semințe sau alune, pescarușii pe care ii auzi la tot pasul, intreg orașul insufla romantism, eleganță și candoare, combinate cu un irezistibil aer medieval.
Mi-a fost dor de Bath incă dinaintea plecarii spre Romania, am părăsit Marea Britanie cu inima cumva strinsă, dar cu siguranța sufletească ce mă face să cred ca il voi revedea din nou si din nou… asa cum s-a intimplat si prima dată in februarie, și a doua oară in septembrie!
,,E de-ajuns sa iti doresti ceva cu adevarat pentru ca tot Universul să conspire la indeplinirea dorintei tale ( Coelho),” nu-i așa?
marți, 15 noiembrie 2011
Mircea Geoană și haita
L-am cunoscut personal pe Mircea Geoană, cu ocazia diverselor peregrinări jurnalistice. Am stat de vorbă de câteva ori, inclusiv aici, în Caraș-Severin. Prima dar și a doua și chiar a treia impresie despre el e una, fără doar și poate, agreabilă. Un intelectual fin, o personalitate specială dar nu una de tip ”dreamer”, cum ar spune englezul, un gânditor abstract, fără legătură directă cu clocotul realității. Dimpotrivă, aș spune. Un om aplicat, cu putere de sinteză asupra resorturilor actualității. Cu o abordare vivace și inteligentă a lucrurilor. Nu mi s-a părut a nu fi un om politic, din contră. Mi-a dat impresia unui politician versat, dar nu în sensul degradant al cuvântului. O personalitate versatilă, modernă, departe de eticheta pe care i-o pusese cu acea celebră viclenie roșie, Ion Iliescu. Mai multe dovezi stau în sprijinul acestor afirmații, dar acum e futil să le mai înșirăm pe toate aici. E sufficient să spunem că lui Mircea Geoană nu i-a lipsit mult să-l bată pe Traian Băsescu, a împins PSD spre modernitate, spre a deveni o forță social-democrată în consonanță cu standardele moderne. Cu atât mai mult ceea ce se întâmplă acum seamănă mai degrabă cu comportamentul de haită ce vine din cavernele preistoriei. Adică doborâm adversarul mai puternic la pământ, apoi sărim toți pe el și mușcăm, schelălăind, doar, doar vom ajunge, în gașcă, să-i dăm lovitura de grație. Să nu se mai ridice. Să scăpăm de un concurent, care ne ia ”femelele și hrana”. Recursul la atitudinile ipocrite ale pretinselor structuri de integritate interne din PSD, apăsarea deșănțată pe pedala normelor de partid – care în alte cazuri s-au dovedit excesiv de blânde – trimit pe social-democrați într-o zonă, aș spune a ridicolului, dar termenul nu e foarte potrivit, pentru că PSD se poartă mai degrabă ca un partid bolșevic. Rictusurile lui Iliescu și Năstase din ultima vreme, atunci când fac declarații depsre Mircea Geoană, sunt tot atâtea revelații asupra apariției unui current periculos în PSD. O întoarcere la niște origini obscure, feseniste. Nu spun noutăți aici, o bună parte din presa acestor zile cometează, poate cu mult mai bine, ceea ce încerc să constat. Spune doar că PSD se îndreaptă acum, în an preelectoral, spre o autodiscreditare care-I va face rău la alegeri. Adică, cine e acest Dan Șoavă? Ce integritate reprezintă acest obscur tânăr, cățărat peste noapte în structurile de autoreglementare ale partidului? Cine e, până la urmă, chiar Victor Ponta? Un procuror cu frustrări enorme și cu ambiții pe măsură, ca mulți alții din breasla lui, varianta tânără a lui Ion Iliescu. Mărturisesc că la început mi-a plăcut de Ponta. Părea inteligent, tânăr, cu abilități de lider. Acum, însă, mi se pare doar un șef de haită.
Până la urmă, are dreptate Mircea Geoană. Sigur că poate începe o nouă viață politică. E încă tânăr. Dar, ca un politician autentic, știe că trebuie să fie consecvent cu valorile pe care și le-a asumat și le-a promovat. Știe exact că a fi om politic valoros trebuie să continui să te revendici de la un curent de gândire și practică în spiritual căruia te-ai format. Aceste lucruri sunt însă dificil de înțeles pentru mulți din PSD, partid, care, după părerea mea, face un mare pas înapoi dacă renunță la Mircea Geoană.
luni, 7 noiembrie 2011
Ce facem cu mediul?
Fostul deputat PNȚCD de Caraș-Severin, în Parlamentul României, Cornel Sturza Popovici, actualmente președinte al Grupului Ecologic de Colaborare Nera și un fervent militant pentru protecția mediului, a poposit miercuri, 2 noiembrie 2011, la emisiunea ”Dincolo de aparențe.” Prilej nimerit de a discuta cu domnia sa probleme presante de mediu, mai ales din sudul județului - cum ar fi poluarea de la Moldomin sau defrișările ilegale de pe Nera - dar și despre posibilitățile și necesitățile ecoturismului. O categorie turistică unde Banatul de Munte ar trebui să fie campion, date fiind copleșitoarele atribute naturale pe care le deține.
joi, 3 noiembrie 2011
Otrăvirea
Există un „strat“ versat şi ocult din politică, format din „politicieni“ ce consideră acest „nobil principiu uman“ – destinat odinioară să determine mai binele societăţii, să se pună cu onoare în slujba cetăţeanului – drept o simplă anexă la propriile lor interese. Aceşti politicieni au descoperit o armă formidabilă: trecutul cu influenţe securiste sau nu al unor personalităţi. Este o armă care, chiar dacă are două tăişuri, reprezintă o putere formidabilă în mâinile celor ce o manipulează. S-a profitat de fatala ezitare a însănătoşirii vieţii sociale, politice şi chiar culturale româneşti, imediat după 1989, pentru ca acum să se ivească din teacă lama ascuţită a presupuselor colaborări cu, elegant spus, dezavuata Securitate, care taie în carne vie. Din păcate, însă, acea dorită şi necesarmente morală limpezire a lucrurilor, care trebuia să vină după 1990, nu vine nici acum, Nu există o acţiune programatică, o dezbatere publică serioasă asupra acestor aspecte, pe care românii au dreptul să le recepteze aşa cum trebuie şi nu arbitrar. Apar numai fragmente periculoase din cadrul unor acţiuni politice subversive şi oculte, menite a distruge adversari politici şi tot felul de competitori pe piaţa elitei româneşti, care trebuie, la un moment dat, îndepărtaţi cu orice chip. Nu spun, desigur, noutăţi, subiectul a fost, într-o oarecare măsură, expediat în banalitatea determinată de întoarcerea pe toate feţele, de cine a vrut şi cine nu a vrut, dar efectele sale sunt grave.
Consideraţiile de faţă mi-au fost determinat, în parte, de un aspect definitoriu, cred, pentru ceea ce afirmam. CNSAS nu a fost în stare să furnizeze dovezi despre presupusa colaborare a lui Varujan Vosganian cu Securitatea! I-a trimis o scrisoare în acest sens. Ce folos? Omul a pierdut, la momentul respectiv, înalta funcţie de comisar european pe baza unor afirmaţii ale unui fost securist – Liviu Turcu – un aşa-zis dizident (!?) (de ce s-o mai fi făcut securist, să păzească realizările comunismului, dacă era atât de dizident?), care apare, fantomatic, şi face afirmaţii neacoperite, în plin proces de otrăvire a societăţii româneşti. Pe de altă parte, nici CNSAS nu trebuie să dea astfel de verdicte. După părerea mea, nici nu are oameni abilitaţi pentru asta, chiar dacă poate ei sunt animaţi de bune intenţii. Iar armeanul Vosganian – pe care am avut ocazia să-l audiez la Reşiţa – este un tip sclipitor. Citiţi-i cărţile şi vă veţi convinge!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)