Iluzoria literatură

Se mai poate vorbi în aceste vremuri de cultură, în accepţiunea clasică a termenului? Mai putem vorbi cu detaşare despre literatură, despre muzică, despre nobilele arte care au făcut din om o fiinţă specială? Mai putem vorbi de măreţia creaţiei, imitată de om prin actul artistic? Credeam, odinioară, cu sinceritate, că cel mai important lucru din această lume este să scrii o carte, să contribui, atât cât poţi, la zestrea spiritualã a umanităţii. Scrierea unei cărţi, consideram, era o superbă sublimare a efortului spiritual, un act de apropiere de divinitate, care te putea salva de la prăbuşirea în propria-ţi banalitate. Nu în ultimul rând, o frumoasă jertfă pentru semeni, pentru cititorii tăi.
Acum, consider, în mod îngrijorător, că n-a mai rămas aproape nimic din toate astea. Altele sunt priorităţile, din nenorocire. Cartea s-a pomenit, undeva, în penumbra percepţiei, în prăfuitul raft al dezinteresului şi nepăsării. Indiferenţa faţă de carte e atât de brutală, încât de minunezi că cineva, totuşi, mai scrie şi editează cărţi. Aceşti oameni par de pe altă planetă, atât au devenit de neobişnuiţi în peisajul actual. Neatenţia sau chiar aversiunea faţă de cuvântul scris fac ca volumele publicate să dobândească preţuri astronomice. Aceasta îngreunează şi mai mult infiltraţiile literare în conştiinţa publică. Omul caută, în condiţiile date, diferite debuşee: se uită la televizor, se abandoneazã discuţiilor sterile, se ocupă cu precădere de existenţa zilnică. Fuge însă de cărţi, pentru că preţurile lor îl frig, pur şi simplu. Şi astfel se obişnuieşte să gândească facil, epidermic, să fie receptiv la miasmele dulcegi şi ieftine ale subculturii, ale kitsch-ului.
În afară de câteva încercări stângace, nu există în România actuală un program adevărat de creare a apetitului pentru carte şi cultură. Nici măcar bibliotecile publice n-au fonduri să achiziţioneze carte la zi. Cu toate reducerile operate de marile edituri, preţul cărţilor, apărute, e drept, în condiţii tot mai bune, rămâne prohibitiv. La fel de adevărată pare însă a fi şi o quasi-absenţă a unui substanţial aparat critic şi promoţional. Dar, ceea ce este mai grav, e că a dispărut pur şi simplu cultura cititului. Oamenii nu mai citesc nici măcar ziare, ca să nu mai vorbim de cărţi. Presa scrisă din ţară înregistrează, pe nedrept, cele mai mici tiraje din istoria ei. Oare educatorii acestei naţiuni chiar n-au nimic de spus?