„Puterea poporului“, democraţia, este o noţiune, un sistem, în egală măsură lăudat, cât şi criticat. Este, deocamdată – verificat la proba istoriei – cel mai bun sistem social pe care-l avem. Criticat de regimurile autoritare, adulat de capitalişti (şi nu prea), controversat dar funcţional, sistemul democratic a învins, fără doar şi poate, celelalte experimente sociale, sistemele concurente, unele nocive, precum comunismul, juntele militare şi alte forme de guvernare, care s-au restrâns serios în ultimii ani. Cu toate astea, democraţia are racilele ei. Dincolo de faptul că sistemele democratice încep să fie subtil controlate de către forţe oculte ce se spune că intenţionează acapararea puterii sociale şi economice în mâinile unui grup restrâns de indivizi – şi aici cuceririle tehnologiei digitale, digitalizarea şi virtualizarea, în fond, a quasimajorităţii activităţilor sunt un excelent mijloc de control –, democraţia devine tot mai puţin participativă.
Pe de o parte, mecanismele de consultare a populaţiei nu sunt foarte bine puse la punct. Motivaţia rezidă în general din ideea că astfel de acþiuni cum sunt referendumurile se dovedesc a fi scumpe. Pe de altă parte, este tot mai evident că populaţia vine în număr de fiecare dată mai mic la vot. Unii analişti din această parte de ţară pun aspectul respectiv pe seama faptului că, vezi Doamne, suntem deja occidentali şi că în Vest oamenii sunt mai puţin interesaţi de procesele electorale, fiind mai concentraţi spre propria existenţă şi, eventual, prosperitate. Există un sâmbure de adevăr în aceste afirmaţii, dar ele suferã, totuşi, de o eroare de viziune, de interpretare. În primul rând, România nu e încă o ţară occidentală în sensul general valabil al cuvântului. Aici mai sunt atât de multe de făcut, mecanismele, mai ales cele economice şi instituţionale, nefuncţionând nici pe departe cum trebuie. De aceea, apatia de tip occidental n-ar trebui să se potrivească la noi.
De altfel, ceea ce se întâmplă în statele dezvoltate nu e o apatie, ci, mai degrabă, rezultanta faptului că lucrurile sunt puse în mişcare şi merg în direcţia bună. Ceea ce nu s-ar putea spune la noi. În România e vorba de taxarea clasei politice, care de ani de zile generează pe scena publică aceleaşi figuri reşapate o dată la patru-cinci ani, cu make-up-ul tot mai complex, mai subtil şi mai viclean al campaniilor electorale. De aici, repulsia oamenilor pentru politică, pentru promisiunile goale din logoreea elevată (uneori) a candidaţilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu