miercuri, 22 iunie 2011
La doua privire: Exilul economic
Fenomenul nu e nou. L-au cunoscut sârbii, cu ceva ani în urmă, l-au cunoscut grecii, portughezii şi alte popoare, acum dezvoltate suficient ca să fie ele gazde (mă refer la Grecia, Spania, Portugalia). Este vorba de munca în străinătate, în ţările europene dezvoltate, în special. E atrăgătoare această variantă, chiar dacă travaliul depus nu e uşor deloc. E tentantă, pentru că în România este foarte greu să câştigi 800–1000 de euro, oricât de calificat ai fi. Mai mult, rişti să nici nu găseşti un loc de muncă. E tot mai greu, mai ales după o anumită vârstă, să te integrezi într-un sistem de salarizare, oricare ar fi el. Şi atunci, preferi să prestezi munci necalificate în străinătate, chiar dacă eşti calificat sau ai studii superioare. Cei care muncesc „afară“ contribuie, e drept, la PIB, banii lor intră în general în circuitul economic românesc, pentru că majoritatea îşi plasează sumele câştigate în ţară. România se dezvoltă şi datorită acestui fenomen. Numai în 2005, românii au transferat din străinătate 3,658 miliarde de euro, reuşind să contrabalanseze parţial deficitul comercial, principalul factor care a alimentat creşterea deficitului de cont curent cu 33,4%. Şi astea sunt numai trasnferurile semnalate de BNR, deci cele care se cunosc. Nu mai punem la socoteală banii aduşi cash în ţară. Tot în 2005 s-au bătut toate recordurile la achiziţionarea de maşini noi.
Problema e însă că forţa calificată de muncă dispare încetul cu încetul din România, inclusiv din Caraş-Severin. Aşa cum spun surse din asociaţiile patronale, nu mai găseşti electricieni, nu mai găseşti strungari buni, precum şi multe alte tipuri de calificări, de care s-a crezut la un moment dat că nu mai e nevoie. Dar nu numai din această cauză se reduce forţa calificată de muncă. Fenomenul e mai drastic decât ne-am închipui. Tinerii merg cu preponderenţă la facultate, în domenii teoretice. Sau preferă diferite combinaţii, care să le aducă bani pe termen scurt. Patronatele continuă să ofere salarii meschin de mici, majoritatea minim pe economie şi, eventual, bonuri de masă, în anumite situaţii. Şi asta pentru munci calificate. Salariul minim pe economie ar trebui să fie o noţiune exclusiv teoretică în România, o chestie care să ţină de lege, nu o regulă. Patronii se plâng că nu au oameni calificaţi, dar când e vorba de salarii, mai ales la tineri, pornesc de la cel minim. Şi oamenii nu vin, muncesc afară, pleacă pe la alte societăţi, prin alte oraşe, unde se plăteşte mai bine. Preferă exilul economic, pentru a-şi putea întreţine familiile, decât impotenţa locală.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu