Daniel Botgros
Nu că alţi sculptori n-ar vorbi, Doamne fereşte, dar la Bata Marianov, originar din Timişoara, actualmente cetăţean german – unul dintre cei mai cunocuţi şi apreciaţi sculptori ai Europei - logosul capătă valenţe publicistice. Valenţe care consacră fără cale de întoarcere un inedit exponent al spiritului întrupat în cuvânt, a gândului turnat, de data aceasta, nu în lemn şi metal, aşa cum ştiam, ci în matricea inefabilă aparent, dar umitor de puternică a cuvântului. Bata Marianov locuieşte în prezent la Frankfurt pe Main dar şi în Sudul Franţei sau la Gărâna, pe vârful Munţilor Semenic.
“Noua sa carte – Dialoguri despre înfăptuire şi desfiinţare – Un sculptor care vorbeşte – (apărută sub auspiciile Fundaţiei Culturale Arca, în care intră în dialog cu omul de televiziune Mihalea Cristea şi lansată recent la Timişoara, n.n.), are un loc cu totul special, scrie criticul Pavel Şuşară. Un loc în care excesul de vitalitate şi irepresibila nevoie de justiţie se revarsă aluvionar, didactic, ocrotitor şi punitive, aşa cum stau ele bine în complexul de manifestări ale unui tip cu personalitate, care a devenit artistică doar pentru că a ratat momentul în care putea fonda o religie sau iniţia o revoluţie planetară.”
Un Don Quijote aprig, îmblânzit de forţa creaţiei
Bata Marianov nu e la prima “ispravă” literară. El a mai scris “Trecerea nimicului prin ceva”, “Pe drumul spre La Mancha – tratat de dizidenţă universală” şi se pregăteşte să lanseze volumul “Laurii de plastic”, în limba sârbă. Pentru că Bata e sârb la origini dar se declară român, în egală măsură. Totul face parte dintr-un proiect mai amplu, ce cuprinde o expoziţie retrospectivă de sculptură intitulată “Snopul”, aflată în aceste zile la Muzeul de Artă din Timişoara.
“Model al luptătorului total, el nu a ocolit nici una dintre căile care sunt în măsură să-i asigure fie şi o victorie abstractă pe câmpul comunicării, scrie acelaşi Pavel Şuşară despre Bata Marianov: a trimis fulminante scrisori deschise, a executat dără milă Uniunea Artiştilor Plastici, a scris text cu ajutorul cărora a reuşit perfect să-şi îndepărteze prietenii dar şi să-şi câştige o mulţime de duşmani proaspeţi şi, în acelaşi timp, cu simţul răspunderii, şi-a reafirmat viguros anticomunismul – atitudine care, de altfel, a şi stat la baza plecării sale din ţară, - însă, în acelaşi timp, a lansat cele mai grele judecăţi şi asupra lumii occidentale, nesimţitoare la valorile immaculate ale creaţiei artistice şi atât de robită faţă de mercantilismul alienant şi impur, i-a scris lungi epistole cancelarului Schroder, s-a opus vehement intervenţiei NATO în Serbia, l-a pus drastic la punct pe preşedintele Bush jr., a făcut demersuri laborioase pentru a deschide o mare expoziţie în SUA şi, în vreme ce profesa o virilă filosofie antimodernă, trudea în spiritul modernităţii la afirmarea ideii în forma artistică şi la promovarea cuvântului ca element esenţial în construcţia simbolică.”
“Mă aflu în postura quasi-schizofrenă de a face artă plastică şi a scrie”
“Timişoara e oraşul meu natal, ne-a declarat Bata Marianov în exclusivitate iar aceasta e o expoziţie retrospectivă mai amplă. Vine ziua socotelii, ca să spun aşa, şi trebuie să faci o retrospectivă şi acest lucru îl fac acum. Am găsit o bună primire aici, la Muzeul de Artă, la directorul Marcel Tolcea, care mi-a şi propus să fac o asemenea expoziţie. Cu ocazia aceasta a apărut şi un album foarte frumos cu lucrări de-ale mele. Am început invers, cu vernisajul la urmă, alături de ultimul volum din seria aceasta de lansări. Cred în sincretismul artelor, nu pentru că el ar fi automat, nu că s-ar putea face automat o translaţie, pentru că sunt două lumi diferite, lumea formelor şi lumea logosului. Dar şi alţi artişti plastici au scris. Sigur, nu vreau să dau nume acum foarte, foarte mari, ca să nu se creadă că la caut alăturarea, dar Michelangelo a fost un extraordinar de mare poet. Sonetele sale le consider, eu, care vorbesc fluent limba italiană, dialectul toscan în care a scris Michelangelo şi care a devenit ulterior limba italiană literară, că sunt aproape la fel de mari ca ale lui Dante. Apoi, Petrarca. Nu vreau nici un fel de asemănare, repet, dar doresc astfel să legitimez vorbele pe care le-am spus. Este posibilă o joncţionare între cuvânt şi formă. Eu întotdeauna am simţit nevoia de a opera în ambele, pentru că mi se părea că întotdeauna când ajungeam la o esenţialitate a formei, ceva îmi scăpa, parcă ceva se lăsa mai bine explicat prin logos şi invers, desigur. Pentru mine scrisul a fost mai mult decât o nevoie, pentru că ajungând în spaţiul cultural Germanic, unde se întâmplă un fenomen care caracterizează arta contemporană, mai mult sau mai puţin. Un fel de radicalizare, o întoarcere a spatelui către artele frumoase. O teamă de-a nu cădea în noi ideologizări. Vizavi de formă ei au o atitudine mai mult decât critică. Arta plastică în Germania este o veşnică negare a ceva. Şi atunci, trebuind să coabitez în acest spaţiu, afost nevoie să mă dedublez într-o postură quasi-schizofrenă, ca să nu las negaţia să pătrundă în contextual operei mele plastice, am început să scriu, pentru a da replică la forma conceptualizantă de a face plastică. În scris pot fi foarte critic, foarte dur dar nu voi lăsa să pătrundă negaţia în plastica mea. Scriu, critic, înjur, spun tot ce vreau să spun dar atunci când fac plastică mă inched şi mă abandonez în bucuriile mele artistice. “
Un status-quo de excepţie, aşadar, la Bata Marianov, un destin artistic amplu, asumat cu forţa eternei opoziţii, nu sterile, ci profund creatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu