Adesea ne supărăm atunci când ni se spune că nu prea avem ce căuta în Uniunea Europeană, că nu suntem pregătiţi pentru a face parte din rândul ţărilor civilizate. Ne deranjează când cineva, un om simplu sau o personalitate de regulă din afara României face o asemenea afirmaţie. Spunem că nu e adevărat, că lucrurile s-au schimbat şi noi, românaşii, putem sta cu fruntea sus, side by side, alături de alte popoare din construcţia paneuropeană. Numai că, dacă judecăm după atitudinile şi înclinaţiile unora dintre noi, cei care spun cele de mai sus, se pare că au dreptate. „Ce caută România în UE?” e chiar titlul unui volum apărut la o editură din Timişoara, concludent pentru ceea ce încercăm să disecăm aici.
De ce acest preambul poate un pic prea lung? Pentru că acum, la peste 20 de ani de la Revoluţie şi la ceva timp de la integrarea noastră euro-atlantică, există indivizi care profită încă de naivitatea şi încrederea oamenilor, practicând escrocherii acoperite de lege. Epoca celebră a Caritas, a jocurilor piramidale, a tot felul de escrocherii care au funcţionat la limita legii sau, mai degrabă, tolerate de oameni în stare să mişte dezinvolt pârghiile legislative în favoarea lor, nu s-a încheiat, aşa cum s-ar putea crede. Oamenii continuă să fie înşelaţi iar autorităţile statului, pe care le plătim din sudoarea noastră, să dea din umeri. S-a vorbit/scris mult despre măsurile guvernamentale care încearcă să fie luate vizavi de casele de schimb valutar, ce au apărut de câţiva ani ca ciupercile după ploaie. S-au descris chiar şi mecanismele grobian de simple prin care oamenii sunt escrocaţi. Numai că, paradoxal, una dintre aceste măsuri care caută să pună în legalitate casele de schimb, ajută pe patronii acestora să se umple de bani pe spinarea omului care nu studiază de obicei cu lupa tot ce semnează.
La Eforie Nord, de pildă, ca să vorbim mai la concret, funcţionează, chiar în centrul staţiunii, o casă de schimb valutar a SC Euro Finance SRL din Constanţa. Te duci să schimbi valută, te întâmpină o tablă plină cu o grămadă de cursuri de schimb. Important e însă că undeva tronează un curs normal (dar foarte uşor mai mare decât al celorlalte case de schimb) pentru, să zicem, euro. Dai banii, dai buletinul, casiera îţi întinde prin fanta ghişeului ceea ce tu crezi că e o chitanţă. Semnezi, fără să-ţi dai seama, că eşti de acord cu un curs mult inferior celui afişat. De pildă dacă tu te aştepţi să vinzi euro cu 4,2 lei, primeşti în realitate doar 3,4 lei. Pînă să te trezeşti, ai semnat pentru acest curs şi escrocii sunt acoperiţi de lege. Sau, mai degrabă de închisul ochilor al autorităţilor. Şi asta pentru că chiar guvernul a obligat casele de schimb să practice asemenea acorduri. Sigur, te poţi uita mai atent pentru ce semnezi, dar casiera are grijă să-ţi întindă doar un colţ de hârtie. Te trezeşti escrocat şi dai, desigur, fuga la poliţiei. Aici ţi se râde cu îngăduinţă în nas. „Păi ce, sunteţi primul?”, se amuză poliţiştii. „Nici o casieră de aici nu rezistă mai mult de o săptămână. Au făcut oamenii şi greva foamei în faţa casei de schimb, s-au bătut, ba chiar un cetăţean a stat o zi întreagă cu o pancartă pe care scria mare: nu schimbaţi bani aici că e ţeapă! Au încercat şi cu avocaţi din Bucureşti.” „Şi cum, nu se poate face nimic?”, întrebi cu speranţa tâmpă că oamenii legii vor interveni, totuşi. „Păi ce? te întreabă candid poliţistul de serviciu. Aţi semnat că sunteţi de acord. Puteţi depune o plângere dar în 30 de zile veţi primi răspunsul să vă adresaţi Protecţiei Consumatorului. Aşa că mai bine faceţi asta direct.” Dacă te numeri printre cei înşelaţi, pleci siderat, fără să-ţi vină să crezi că aşa ceva e real.
Pai dacă Protecţia Consumatorului a primit sute de plângeri de acest gen, ce măsuri a luat? A închis vreuna din aceste case de schimb, aşa cum fac cu restaurante sau alte unităţi care nu respectă legea? Dar poliţia, dar parchetul? Poate ne lămureşte şi pe noi cineva de ce nimeni nu reuşeşte să închidă o asemenea casă de schimb valutar. De ce un asemenea focar de înşelăciune cu acte în regulă încă funcţionează, când România e membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, într-o staţiune cu pretenţii? Cine impozitează aceste diferenţe de bani furaţi, unde se duc aceste sume? Cum le justifică patronii acestei case de schimb valutar? Gândiţi-vă că doar la un singur schimb, printr-un asemenea artificiu, la 100 de euro rezultă un „profit” de 80 de lei. Bani negri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu