Mulți ani de-a rândul, după 1990, 1 Decembrie ni se părea o dată străină, o sărbătoare parcă impusă. Venea din negura istorică creată de stăpânirea roșie, ca o aniversare stranie, din străfundurile amorțite ale spiritului național, după mai bine de 50 de ani de comunism. Era ciudat, cumva. 1 Decembrie era iarna, uneori cu ger de crăpau pietrele, alteori cu ninsori abundente sau cu ploi reci și sâcâitoare. Nu era în luna august, cu mititei și bere, cu beții câmpenești și defilări grotești, singurele ”plăceri” publice admise de acel regim. În timp, 1 Decembrie, Ziua Națională a României, a ajuns la o reconciliere cu românii. A început să însemne ceva. Istoria reală, nefardată, a ieșit la iveală, chiar dacă și acum mulți se feresc de ea, cu stinghereală. Cu largul concurs al mass-media, căreia aici trebuie să-i recunoaștem, fără a fi subiectivi, meritele, 1 Decembrie a redevenit, cel puțin în parte, acea zi specială în care România și românii trebuie să se simtă mândri.
Nu voi face aici recurs neapărat la istorie, pentru că împrejurările rarului și prețiosului moment istoric de la 1918 sunt deja cunoscute. Voi marca, însă, cu permisiunea dv., o stare anume care ar trebui să ne copleșească. O stare în care să ne simțim egalii oricui de pe această lume, uitând că de multe ori suntem jigniți, ignorați, ținuți cu capetele plecate pe la niște ”porți” europene înalte doar pentru că așa vor neapărat unii să le vedem. O anume atitudine care să ne readucă în minte și inimi faptul că acest popor a dat o listă impresionantă de personalități mondiale și numai o nefericită (de multe ori) geografie istorică a făcut să nu fim văzuți întotdeauna așa cum s-ar fi cuvenit. Dar, noi românii, am avut și avem, de o etenitate, în sânge, o naturalețe a talentului, a creativității, o dezinvoltură uimitoare a spiritului, pentru care n-am făcut niciodată false eforturi de a o arăta și altora. Nu ne-am construit, ca alții, cu sudoare și grămezi de bani, o fațadă bine zugravită, chiar sclipitoare, pentru a epata ca națiune, ci am construit, fiecare, pentru noi, o conjunctură națională și românească în care, cu toate greutățile, ne simțim uneori bine. N-am avut nevoie să prefabricăm nimic ci, de multe ori, am fost noi înșine. Așa cum au demonstrat și demonstrează vârfurile acestei națiuni.
Am scris de multe ori despre 1 Decembrie și despre alte sărbători ale românilor, fie ele laice sau religioase. Un aspect, însă, un fel de fir roșu, o distinctă și plină de forță coloană vertebrală, ar trebui, cred, să ne anime de ziua noastră națională, Anume, demnitatea, combinată cu respectul pentru semenii noștri, pentru valorile naționale, și cu respectul pentru creativitate. Doar creativi fiind vom putea să ne depășim o condiție pe care, din nefericire, ne-o fixăm singuri. Nu se întâmplă niciodată ca un popor să vrea să umilească alt popor. Poate unii vremelnici lideri ar dori nebunia asta, dar aceasta e altă poveste. De aceea, fără să ne simțim apăsați că cineva din lumea asta se străduiește cu tot dinadinsul să ne îngenuncheze, să fim mândri că suntem români, că avem o țară minunată și să uităm, măcar pentru o zi de greutăți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu