luni, 11 iulie 2011

Principele



În 1990 nu am fost pregătiţi pentru democraţie. E deja un truism, un fapt atât de cunoscut de toată lumea, încât a devenit un loc comun. Linia a doua a PCR – noua putere de atunci - , minerii, zvârcolirile unei Românii care nu prea înţelegea ce se petrece cu ea, au durat ani buni şi ne-au ţinut departe de valorile occidentale autentice. Şi vorbesc aici mai mult de valorile care izvorăsc din preţiosul izvor al libertăţii morale, spirituale, culturale şi, până la urmă, şi economice, dacă putem spune aşa. O libertate pe care alte ţări o experimentaseră, cu toate inerentele deficienţe. Nu există, desigur, încă, un sistem social perfect. Dar şi acest e un loc comun. De mii de ani omenirea încearcă tot felul de regimuri, aspirând în esenţa sa spre libertate. N-am reuşit încă să impunem un sistem ideal, dar asta e o altă poveste.
Acomodarea noastră cu valorile democratice s-a derulat extrem de dureros şi nu s-a încheiat, din nenorocire, nici acum, după 20 de ani. Conducerile succesive sau mai curând, alternative, de după 1990, n-au făcut decât să preia din viclenia vechilor activişti, ridicând-o pe nebănuite culmi. Probabil că Machiavelli ar păli efectiv de invidie asistând la rafinatele manevre de dobândire a controlului social şi economic de către grupările politico-economice transpartinice, de transformare a României într-o masă amorfă dar inertă, împinsă automat, la grămadă, spre un anume fel de vot şi, mai grav, de consum şi existenţă, de către puternicele forţe de gravitaţie generate de aceste drupuri de interese. Tehnicile speciale de intoxicare, arsenalul de manipulare, au câştigat de fiecare dată. Și pentru că ne apropiem din nou de o perioadă electorală, vă invit să ne amintim contextul în care Principele Radu al României s-a retras de la candidatura pentru președinția României. Perspectiva mizeriei în care cu siguranţă ar fi fost târât l-au făcut pe Principele Radu al României să renunţe la această postură. O Românie căreia nu dorea decât să-i redea statalitatea, acel mănunchi de valori care fac diferenţa între instituţiile suverane şi mişelia politică. A fost una dintre cele mai veridice, interesante şi coerente, ca mesaj, candidaturi de după 1990. Îndrăznesc să afirm asta ca ziarist, chiar dacă mă veţi acuza de subiectivitate, pentru că am asistat cumva din intimitatea campaniilor electorale la tot felul de candidaturi de-a lungul acestor ani. Cei din apropierea Principelui Radu, din familia regală, ştiu că n-a fost o decizie uşoară, pentru că pătrunderea cu mâinile goale în arena plină cu gladiatori feroce, înarmaţi până în dinţi şi cu poftă de sânge, nu e la îndemâna oricui. Principele n-a dispus de sume impresionante, de milioane de euro, pentru candidatura sa. A mizat, onest şi încrezător pe tineri, dorind „o Românie altfel”, o Românie sustenabilă din toate punctele de vedere pentru generaţiile care vor urma. Pentru că la fel ca în ecologie, politicienii actuali pârjolesc totul în urma lor, consumă uriaşe resurse umane româneşti, după care se retrag, bogaţi şi împliniţi (?!) din conul atenţiei publice. Care se retrag, pentru că unii consideră că funcţiile sunt inventate anume pentru ei şi uită să se mai retragă.
Gestul Principelui poate că a dezamăgit pe unii dintre susţinătorii săi dar, la o privire mai atentă, este unul logic şi ţine de o înaltă cultură a moralităţii. Dovedeşte, prin aceasta, nu teamă, nu laşitate, ci o înţelegere profundă a momentului politic. Principele a dat un semnal că, la fel ca în 1990, nu suntem încă pregătiţi pentru o altfel de Românie. Blocat cu o panică ieşită din comun, la Bucureşti, de „elitele” politico-economico-mediatice, Principele Radu a dorit, cu siguranţă să rămână un simbol şi unul neterfelit. Importul unor valori ale regalităţii spre preşedinţie nu avea cum să facă rău acestei instituţii. Marii lideri ai lumii, charismaticii conducători ai unor state puternice, chiar dacă nu fac parte cu toţii din familii regale, sunt SIMBOLURI, nu precupeţi, printre gospodine. Nici de data aceasta, tineretul – cel mai important susţinător al Principelui – n-a fost lăsat să clădească ceva pentru el şi pentru generaţiile următoare. În loc să zeificăm acest tineret după momentul 1989, am ales din nou să-l sacrificăm. Păcat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu